Hunedoara mai păstrează, astăzi, în anumite zone, tradiţii şi obiceiuri de mult uitate de către cei tineri. Sunt obiceiuri specifice aşezării geografice şi mai există locuri unde chiar se respectă cu sfinţenie. Din multele obiceiuri pascale, care se derulau în vatra satului hunedorean, s-au mai păstrat, până în prezent, doar câteva care se desfăşoară începând din postul Paştelui şi până în a doua zi de Paşti.
„Scaunul Domnului”, la Boiu
Unul dintre cele mai vechi obiceiuri, transmis din generaţie în generaţie, este cel cunoscut de localnici din satul Boiu, comuna Rapolt, ca „Scaunul Domnului”. Dacă în urmă cu mulţi ani, obiceiul se ţinea în a doua zi de Paşti, în aproape toate satele comunei, astăzi doar tinerii din Boiu mai păstrează această tradiţie.
În timpul slujbei de dimineaţă, mai mulţi tineri se furişează afară din Biserică şi împodobesc un scaun cu iarbă, flori, spini, urzici şi sârmă ghimpată, după care aşează pe acesta, printre ierburi, peste o sută de ouă roşii. Ouăle sunt ascunse foarte bine pentru ca preotul să nu bănuiască numărul acestora. Când slujba e gata, e gata şi scaunul. Preotul Mircea Iov slujeşte în Boiu de mai bine de 30 de ani şi ştie că nu are cum să scape de datină. Dacă în anii trecuţi, încerca să fugă pe cealaltă uşă a Bisericii, acum tinerii s-au asigurat şi au încuiat uşa, astfel încât la ieşirea din lăcaş, preotul să „de-a cu ochii” de scaun. Obiceiul spune că preotul trebuie să se aşeze pe scaun iar tinerii care l-au împodobit trebuie să înconjoare Biserica, de trei ori, cu acesta. În caz contrar, are loc o negociere, iar preotul trebuie să le ofere tinerilor câte un litru de vin pentru fiecare ou aşezat pe scaun. „Ce-i cu scaunul asta? Şi anul trecut l-aţi adus, şi acum doi ani şi mai de mult. Tot timpul aveţi scaunul. Eu nu pot să mă aşez pe el. Nu se face ca preotul să se aşeze pe ouă şi spini”, începe Mircea Iov negocierea cu feciorii. „Nu sunt decât cinci ouă. Eu zic să daţi doi litri de vin pentru fiecare ou”, adaugă tinerii. „Ei în fiecare an mă păcălesc, că mai au prin buruienile alea ceva ouă. Şi dacă se vine doi litri de vin la un ou, au cinci ouă deasupra, ar însemna zece litri şi aş scăpa uşor. Dar pe aici în jos mai sunt ouă în mod sigur...”, povesteşte preotul. După minute în şir de negociere, preotul acceptă târgul. Însă nu oricum. În cei 30 de ani de când este personajul principal al acestui obicei, Mircea Iov a învăţat să negocieze cu feciorii. „Gata, facem târgul. Dar de aici scădem partea cealaltă. Adică, de câte ori aţi fost voi la Biserică într-un an? Din tinerii ăştia de aici numai unul îi spovedit. Deci, scădem la jumătate. Pică încă un litru de la ou că nu aveţi toacă. Pică încă un litru că nu aveţi nici ciocănelele de la toacă. Dacă nu au îndeplinit condiţiile astea şi mă apuc să socot câte două kile de un ou, atunci ei trebuie să îmi de-a mie”. În final, tinerii şi preotul au ajuns la o înţelegere: „...deci rămâne cum am zis eu: 15 – 20 de litri. Dar rămâne şi cum au zis ei: 50 de litri de unde mai scădem”, a conchis preotul. Recensământul ouălor se va face acasă la preot, unde tinerii îşi vor primi şi răsplata.
„Scaunul Domnului”, la Boiu
Unul dintre cele mai vechi obiceiuri, transmis din generaţie în generaţie, este cel cunoscut de localnici din satul Boiu, comuna Rapolt, ca „Scaunul Domnului”. Dacă în urmă cu mulţi ani, obiceiul se ţinea în a doua zi de Paşti, în aproape toate satele comunei, astăzi doar tinerii din Boiu mai păstrează această tradiţie.
În timpul slujbei de dimineaţă, mai mulţi tineri se furişează afară din Biserică şi împodobesc un scaun cu iarbă, flori, spini, urzici şi sârmă ghimpată, după care aşează pe acesta, printre ierburi, peste o sută de ouă roşii. Ouăle sunt ascunse foarte bine pentru ca preotul să nu bănuiască numărul acestora. Când slujba e gata, e gata şi scaunul. Preotul Mircea Iov slujeşte în Boiu de mai bine de 30 de ani şi ştie că nu are cum să scape de datină. Dacă în anii trecuţi, încerca să fugă pe cealaltă uşă a Bisericii, acum tinerii s-au asigurat şi au încuiat uşa, astfel încât la ieşirea din lăcaş, preotul să „de-a cu ochii” de scaun. Obiceiul spune că preotul trebuie să se aşeze pe scaun iar tinerii care l-au împodobit trebuie să înconjoare Biserica, de trei ori, cu acesta. În caz contrar, are loc o negociere, iar preotul trebuie să le ofere tinerilor câte un litru de vin pentru fiecare ou aşezat pe scaun. „Ce-i cu scaunul asta? Şi anul trecut l-aţi adus, şi acum doi ani şi mai de mult. Tot timpul aveţi scaunul. Eu nu pot să mă aşez pe el. Nu se face ca preotul să se aşeze pe ouă şi spini”, începe Mircea Iov negocierea cu feciorii. „Nu sunt decât cinci ouă. Eu zic să daţi doi litri de vin pentru fiecare ou”, adaugă tinerii. „Ei în fiecare an mă păcălesc, că mai au prin buruienile alea ceva ouă. Şi dacă se vine doi litri de vin la un ou, au cinci ouă deasupra, ar însemna zece litri şi aş scăpa uşor. Dar pe aici în jos mai sunt ouă în mod sigur...”, povesteşte preotul. După minute în şir de negociere, preotul acceptă târgul. Însă nu oricum. În cei 30 de ani de când este personajul principal al acestui obicei, Mircea Iov a învăţat să negocieze cu feciorii. „Gata, facem târgul. Dar de aici scădem partea cealaltă. Adică, de câte ori aţi fost voi la Biserică într-un an? Din tinerii ăştia de aici numai unul îi spovedit. Deci, scădem la jumătate. Pică încă un litru de la ou că nu aveţi toacă. Pică încă un litru că nu aveţi nici ciocănelele de la toacă. Dacă nu au îndeplinit condiţiile astea şi mă apuc să socot câte două kile de un ou, atunci ei trebuie să îmi de-a mie”. În final, tinerii şi preotul au ajuns la o înţelegere: „...deci rămâne cum am zis eu: 15 – 20 de litri. Dar rămâne şi cum au zis ei: 50 de litri de unde mai scădem”, a conchis preotul. Recensământul ouălor se va face acasă la preot, unde tinerii îşi vor primi şi răsplata.
Vestitul Învierii Domnului
Un obicei specific comunei Crişcior este puşcatul cu carbid. Acest obicei începe cu câteva săptămâni înainte de Paşti, când feciorii încep să-şi adune materialele necesare. „În noaptea de Înviere, băieţii din comună ne adunăm pe un deal unde amenajăm un adăpost. În faţa acestuia, construim un suport pe care aşezăm ţevile în care se introduce carbidul. Apoi, un băiat încarcă în ţevi carbidul, iar ceilalţi îl aprind cu ajutorul unor torţe”, povesteşte Marius Giurgiu. Acest obicei durează toată noaptea de sâmbătă spre duminică şi are rolul de a vesti Învierea Domnului. Un accent deosebit, pe care locuitorii comunei Crişcior îl acordă în perioada Sărbătorilor Pascale, se pune pe împodobirea coşului de Paşti. „La noi în familie există o tradiţie ca, în Vinerea Mare, după ce se vopsesc ouăle, ne adunăm tinerii familiei şi mergem pe dealul din apropierea casei să culegem iarbă şi flori. Acestea le aşezăm frumos într-un coş de nuiele, unde punem şi ouăle roşii. Acest coş îlpunem pe masă în ziua de Paşti. Coşul mai este folosit şi pentru cadourile aduse de iepuraş. Acest obicei îl păstrăm cu sfinţenie şi s-a transmis din generaţie în generaţie, la noi în familie”, povesteşte Andreea Jurca.
Un obicei specific comunei Crişcior este puşcatul cu carbid. Acest obicei începe cu câteva săptămâni înainte de Paşti, când feciorii încep să-şi adune materialele necesare. „În noaptea de Înviere, băieţii din comună ne adunăm pe un deal unde amenajăm un adăpost. În faţa acestuia, construim un suport pe care aşezăm ţevile în care se introduce carbidul. Apoi, un băiat încarcă în ţevi carbidul, iar ceilalţi îl aprind cu ajutorul unor torţe”, povesteşte Marius Giurgiu. Acest obicei durează toată noaptea de sâmbătă spre duminică şi are rolul de a vesti Învierea Domnului. Un accent deosebit, pe care locuitorii comunei Crişcior îl acordă în perioada Sărbătorilor Pascale, se pune pe împodobirea coşului de Paşti. „La noi în familie există o tradiţie ca, în Vinerea Mare, după ce se vopsesc ouăle, ne adunăm tinerii familiei şi mergem pe dealul din apropierea casei să culegem iarbă şi flori. Acestea le aşezăm frumos într-un coş de nuiele, unde punem şi ouăle roşii. Acest coş îlpunem pe masă în ziua de Paşti. Coşul mai este folosit şi pentru cadourile aduse de iepuraş. Acest obicei îl păstrăm cu sfinţenie şi s-a transmis din generaţie în generaţie, la noi în familie”, povesteşte Andreea Jurca.
Împușcatul cocoșului
Un alt obicei specific acestor sărbători este cel numit „împuşcatul cocoşului”. Acesta se mai păstrează doar în zona Haţegului, în special în comuna Densuş. În săptămâna mare se formează două cete de tineri. Una dintre aceste două echipe va aduce un cocoş, de preferinţă negru, şi merg la un loc dinainte stabilit, la marginea satului unde se întrec în împuşcatul cocoşului. Cocoşul se leagă de un pom, iar arbitrul concursului este pădurarul satului, cel care are armă de vânătoare. Concursul se desfăşoară sub atenta supraveghere a acestuia care îi şi învaţă cum să tragă cu puşca. Ceata care împuşcă prima cocoşul câştigă trofeul, pierzătorii fiind obligaţi să organizeze hora satului, care constă în plătirea lăutarilor, asigurarea mâncării şi băutura care trebuie să fie din plin. Dacă în trecut, obiceiurile legate de Învierea Domnului se păstrau cu sfinţenie, astăzi multe dintre ele s-au pierdut în negura timpului. Bătrânii satelor le mai povestesc, cu nostalgie, celor curioşi să le asculte, însă tinerii lasă tradiţiile să moară.
Un alt obicei specific acestor sărbători este cel numit „împuşcatul cocoşului”. Acesta se mai păstrează doar în zona Haţegului, în special în comuna Densuş. În săptămâna mare se formează două cete de tineri. Una dintre aceste două echipe va aduce un cocoş, de preferinţă negru, şi merg la un loc dinainte stabilit, la marginea satului unde se întrec în împuşcatul cocoşului. Cocoşul se leagă de un pom, iar arbitrul concursului este pădurarul satului, cel care are armă de vânătoare. Concursul se desfăşoară sub atenta supraveghere a acestuia care îi şi învaţă cum să tragă cu puşca. Ceata care împuşcă prima cocoşul câştigă trofeul, pierzătorii fiind obligaţi să organizeze hora satului, care constă în plătirea lăutarilor, asigurarea mâncării şi băutura care trebuie să fie din plin. Dacă în trecut, obiceiurile legate de Învierea Domnului se păstrau cu sfinţenie, astăzi multe dintre ele s-au pierdut în negura timpului. Bătrânii satelor le mai povestesc, cu nostalgie, celor curioşi să le asculte, însă tinerii lasă tradiţiile să moară.
Andreea Lazăr
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu