Aducerea moaştelor Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat
Sfântul Mare Mucenic Teodor a pătimit pentru Hristos de la păgânul împărat Lichinie, în cetatea Eracliei, unde era voievod. Vremea sfârşitului său a fost în opt zile ale lunii februarie, iar în această lună şi zi se cinsteste aducerea cinstitelor lui moaşte din cetatea Eracliei în Evhaita, patria lui. Pentru că aşa i-a zis el lui Uar, slugii sale, care a privit la pătimirea sa şi a scris-o pe aceea: "Trupul meu să-l pui în Evhaita, în stăpânirea strămoşilor mei". Deci cel ce va voi să ştie toate cele despre acest sfânt, să citească pătimirea lui cea scrisă pe larg şi pusă în ziua de opt februarie. Iar noi să pomenim aici o minune care s-a făcut de icoana lui şi pentru care Sfântul Anastasie Sinaitul şi Sfântul Ioan Damaschin ne încredinţează. Acea minune a fost astfel. Departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de paşi, era un loc care se numea Carsat, unde era biserica Sfântului Mare Mucenic Teodor Stratilat. Şi când au luat saracinii locul acela în stăpânirea lor şi au început a locui acolo, mulţi dintre dânşii au intrat în biserica mucenicului şi au întinat-o cu toate necurăţiile, pentru că au băgat în ea dobitoacele lor, femeile şi copiii şi făceau acolo multe păcate trupeşti spurcate şi urâte. Şi acolo, pe un perete, era pictat chipul Sfântului Mare Mucenic Teodor, iar într-o zi oarecare, sezând mulţi saracini şi vorbind în biserica aceea, unul dintre dânşii a luat un arc şi o săgeată şi, încordând arcul, a săgetat în acel chip şi a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfântului şi îndată a curs sânge din icoană, ca dintr-un om viu. Şi văzând saracinii aceasta minune, s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci locuiau în ea şi îşi săvârşeau necurăţiile după obiceiul lor cel spurcat. Şi erau cei ce locuiau acolo douăzeci de saracini, fiecare având femeile şi copiii lor; şi în puţine zile toţi au pierit cu moarte amară, fiind loviţi fără de veste. Iar cei ce locuiau afară din biserică, toţi au rămas sănătoşi în acea vreme. Şi spune Cuviosul Anastasie Sinaitul despre acea icoană, că a văzut-o el însuşi şi era pe ea semnul sângelui ce cursese din rană. Această minune a fost spre înfricoşarea saracinilor necredincioşi, iar nouă credincioşilor spre învăţătură, ca să ştim că suntem datori a cinsti sfintele icoane, căci prin ele se fac minuni şi lucrează minunat darul Dumnezeului nostru.
Sfântul Teodot, episcopul Ancirei
Sfantul Teodot s-a născut în Galatia (Asia Mică) şi a fost episcop al cetăţii Cirene din Cipru. În timpul unei prigoane a creştinilor din timpul păgânului împărat Liciniu (311-324), Sfântul Teodot îl mărturisea pe Hristos fără oprelişti, cerându-le păgânilor să lase deoparte idolii şi să se închine la adevăratul Dumnezeu. Sabin, ighemonul insulei Cipru, a poruncit arestarea episcopului şi aducerea sa la judecată. Auzind de porunca ighemonului, episcopul n-a mai aşteptat după soldaţi ci s-a dus singur la ighemon, spunându-i: „Eu, cel pe care-l cauţi, sunt aici. Am venit să-l propovăduiesc pe Domnul Dumnezeul meu. Dacă ai şti tu bunătatea Dumnezeului meu, în Care îmi pun eu nădejdea, şi Care în urma acestor chinuri mă va încununa pe mine cu fericita nemurire, şi tu ai vrea să suferi aceste chinuri numai să dobândeşti ceea ce am”. Ighemonul a hotărât să fie bătut fără milă, să-l atârne de un copac şi să-i scrijelească trupul cu obiecte ascuţite, după care l-a aruncat în închisoare. După cinci zile, Sfântul Teodot a fost dus în faţa ighemonului care, a crezut că după atâtea chinuri, sfântul a renunţat la credinţa lui ca să nu mai sufere mai mult. Cu toate acestea, Sfântul Teodot nu a încetat să-L proslăvească pe Hristos. La început, l-au pus pe un grătar de fier sub care au aprins un foc; apoi i-au bătut cuie în tălpi şi l-au pus să meargă. Mulţi dintre martorii suferinţelor martirului au fost atât de impresionaţi de răbdarea cu care acesta îndura chinurile şi de inspiraţia divină a cuvintelor sale, încât au crezut ei înşişi în Hristos. Auzind acestea, Sabin a ordonat să oprească tortura şi să-l arunce pe sfânt în închisoare. În timpul Sfântului Constantin Cel Mare (prăznuit în 21 mai), creştinilor li s-a permis să-şi manifeste credinţa şi printre cei eliberaţi din închisori s-a aflat şi Sfântul Teodot. Acesta s-a întors în Cirene şi după doi ani în scaunul episcopiei, a adormit întru Domnul în pace prin anul 326.
Sfântul Mitrofan, primul patriarh al Constantinopolului
Acesta a trăit în zilele marelui Constantin, întâiul împărat al creştinilor, fiind fiu a lui Dometie, care era frate al împăratului Prov, şi a născut doi feciori: pe Prov şi pe Mitrofan. Acest Mitrofan cugetând cu socotire deplină credinţa idolilor ca rătăcită şi mincinoasă, a venit la credinţa lui Hristos şi s-a botezat. Şi mergând la Bizanţ, locuia cu Tit, episcopul aceleiaşi cetăţi, care era om sfânt şi purtător de Dumnezeu, care văzând pe Mitrofan că era împodobit cu fapte bune, l-a chemat între clerul bisericii. Deci, după moartea episcopului Tit, a luat scaunul Dometie, tatăl Sfântului Mitrofan. Şi după moartea lui Dometie s-a făcut episcop Prov, fiul lui, şi ţinând Biserica zece ani, s-a mutat către Domnul. Şi îndată s-a suit în scaunul Bizanţului Mitrofan, fratele lui Prov şi fiul lui Dometie, pe care aflându-l marele Constantin episcop la Bizanţ, şi luând aminte şi la buna faptă a lui, şi la tocmirea firii sale şi la sfinţenia ce avea, spun că numai puţin pentru dânsul, dar mai ales pentru plăcerea locului cetăţii ce era cu aer sănătos, şi roditor şi lângă mare, aşezat fiind între două părţi ale lumii (a Europei şi a Asiei) a îndrăgit locul şi a arătat asupra lui atâta dorire şi nevoinţă, şi nu sa scumpit de cheltuială şi a zidit marea cetate a Constantinopolului, care întrecea pe toate cele făcute de oameni, şi era mai presus de acelea. Întru care a aşezat puterea şi împărăţia, mutând-o de la Roma cea veche. Deci, strângându-se Sinodul cel dintâi, ce s-a făcut la Niceea, fericitul acesta Mitrofan n-a luat parte din pricina slăbiciunii şi a bătrâneţii, căci zăcea în pat, veştejindu-i-se fireasca putere de îndelungarea vremii, ci a trimis pe cel mai întâi dintre preoţi, pe Alexandru, bărbat cinstit, pe care şi moştenitor al scaunului l-a făcut. Căci întorcându-se împăratul cu purtătorii de Dumnezeu părinţi, şi săvârşindu-se Sinodul, atunci a zis dumnezeiescului Mitrofan, că i s-a arătat de la Dumnezeu, cum că Alexandru şi cel ce era să fie după dânsul, Pavel, erau iscusiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu la o slujbă ca aceasta. Deci adormind sfântul, s-a mutat către Dumnezeu. Şi se face pomenirea lui în sfânta biserică cea mare, şi cinstitul său locaş, ce este aproape de Sfântul Marele Mucenic Acachie, în cea cu şapte scări, unde se afla cinstitele şi sfintele lui moaşte.
Sfântul Mucenic Luchilian şi a cei împreună cu el patru prunci: Ipatie, Paul, Dionisie, Claudie şi Paula fecioara şi muceniţa
Acest Sfânt Luchilian a trăit în zilele împăratului Aurelian, mai înainte preot idolesc fiind, bătrân de vârstă şi cărunt, locuind aproape de cetatea Nicomidiei. Deci întorcându-se spre credinţa lui Hristos şi fiind adus înaintea comitelui Silvan, pentru ca să se lepede de Hristos şi să-şi ţină legea cea dintâi, a fost zdrobit la fălci şi bătut cu toiege, şi spânzurat cu capul în jos. După aceea a fost băgat în temniţă, şi a aflat acolo băgaţi trei tineri pentru credinţa cea în Hristos. Apoi iarăşi a ieşit cu dânşii înaintea comitelui şi stând nemişcat în credinţa lui Hristos, a fost băgat într-un cuptor şi ars împreună cu tinerii aceia; dar pogorându-se ploaie de sus, a stins focul şi au ieşit sănătoşi; şi primind hotărârea cea de pierzare împreună cu tinerii a fost adus în Bizanţ din porunca comitelui. Deci tinerilor le-au tăiat capetele, iar pe sfântul l-au spânzurat pe o cruce şi aşa şi-a dat sufletul la Dumnezeu, fiind acolo de faţă şi Sfânta fecioară Paula, care pe cale avea grijă de rănile lui. Şi dacă s-au săvârşit sfinţii, Sfânta Paula le-a luat moaştele lor, şi a purtat grijă de ele pentru că ea era credincioasă din moşii ei, şi avea şi slujba aceasta de a intra în temniţă, să slujească, să lecuiască şi să hrănească pe cei ce pătimeau pentru Hristos. Deci fiind şi ea prinsă a fost adusă către comit şi nevrând a jertfi idolilor, întâi au dezbrăcat-o şi au bătut-o cu bice, după aceea cu toiege. Şi topindu-se foarte la trup de nevoinţă şi de durerea rănilor, prin arătare de înger s-a făcut sănătoasă, şi luă îndrăzneală la mucenicie. Apoi iarăşi aducându-se înaintea comitelui, a fost din nou mult chinuită în felurite chipuri şi primind hotărârea cea de pierzare şi sosind la Bizanţ după porunca comitelui, şi mergând la locul unde se săvârşiseră Sfântul Luchilian cu tinerii, i s-a tăiat capul, şi aşa a luat cununa muceniciei şi se face praznicul lor în biserica preasfintei lor mucenicii, ce este aproape de Arhanghelul Mihail la Oxia.
Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului
Sfântul Nichifor a trăit pe vremea împărăţiei păgânului împărat Constantin Copronim, născut în împărăteasa cetăţilor, Constantinopolul, părinţii lui erau de bun neam şi vestiţi, numindu-se Teodor şi Evdochia. Acest Teodor a fost iscălitor de cărţile împărăteşti cele poruncitoare. Şi fiind el pârât că este închinător al dumnezeieştilor icoane, a fost chinuit cu bătăi, şi trimis în izgonire la Milasa cu pază cumplită, şi după aceea a fost chemat, şi nesupunându-se poruncilor împărăteşti, iarăşi a fost izgonit la Niceea, şi trăind acolo şase ani cu multă nevoinţă, şi-a primit sfârşitul. Iar fiul său acesta, cinstitul Nichifor tocmai din naştere a fost înfăşat cu cununile Ortodoxiei şi crescut cu laptele dreptei credinţe, şi trecând vârsta prunciei şi bine-învăţând, a fost rânduit în ceata scriitorilor. După aceea, socotind că toate sunt pleavă şi păianjeni, s-a dus din cetate şi a mers la Propontida. Şi acolo singur a fost dat către Dumnezeu, petrecând cu multe trude şi petrecere rea. Deci întâmplându-se a se săvârşi marele arhiereu Tarasie, Nichifor acesta a fost rugat de împărat să ia scaunul Patriarhiei Constantinopolului. Deci, peste puţină vreme răposând împăratul numit mai sus, şi ajungând fiul său Stavrache moştenitor al împărăţiei, a cărui viaţă scurtă fiind, a primit sceptrul împărăţiei Mihail cel binecredincios. Deci, pe acesta pogorându-l din împărăţie Leon cel cu nume de fiară, şi luând el împărăţia, a stat împotriva sfintelor icoane, şi asupra dreptei noastre credinţe. Însă cu neputinţă este să spunem şi să scriem câte a zis cu îndrăzneală către păgânul şi spurcatul acela cinstitul Părintele nostru Nichifor. Iar urâtorul de Dumnezeu, îndată pogorându-l din scaun şi izgonindu-l şi băgându-l în temniţă, a dat poruncă să nu aibă nici o căutare sau mângâiere de la nimenea. Şi aşa a rămas viteazul suflet chinuindu-se, până când acest ticălos împărat şi-a lepădat sufletul, tăiat fiind şi sfărâmat de ai săi în biserica cea din Far. Iar fericitul acesta, fiind supărat de nevoi şi de patimi rele în mulţi ani, şi fiind aproape de 70 de ani, şi-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeu, petrecând nouă ani în arhierie şi 13 ani în surghiun. Deci, se săvârşeşte pomenirea lui în cinstita biserică a Sfinţilor Apostoli, unde se află cinstitele lui moaşte.
Sfântului Mucenic Iustin Martirul şi Filozoful
Iustin Martirul şi Filosoful s-a născut către anul 114 în Sichem, un vechi oraş al Samariei, din părinţi greci păgâni. A trăit pe vremea împăraţilor Antoninus Pius (138-161) şi Marcus Aurelius (161-180), şi s-a numit "filosof" fiindcă din copilărie s-a osârduit cu studiul filosofiei păgâne, iar mai apoi cu cel al filosofiei Adevărului, învăţătura lui Hristos. În jurul vârstei de 30 de ani Iustin a primit Sfântul Botez (între anii 133 şi 137) şi apoi a deschis o şcoală de filosofie creştină. Deci mergând la Roma în anul 155, a dat mai sus zisului împărat Antonin o apologie în scris împotriva rătăcirii idolilor, şi dezvinovăţitoare pentru credinţa în Hristos, cu care pe una, adică credinţa creştinilor, o adeverea şi o întărea, iar pe cealaltă, adică înşelăciunea idolească, o supunea cu dovediri din Scripturi. Mai târziu, în anul 161, puţin după urcarea pe tron a împăratului Marcus Aurelius, el a scris o a doua Apologie, adresată de aceasta dată Senatului Roman. Deci, fiind zavistuit de Crescent filozoful, a fost omorât cu vicleşug, chinuit fiind mai înainte cu multe chinuri. Acesta pentru viaţa lui curată şi fără prihană, ajungând la fapta bună cea desăvârşită, şi ajungând plin de toată înţelepciunea, şi dumnezeiască şi omenească, a lăsat pentru toţi credincioşii scrieri pline de toată înţelepciunea şi folosul care dau mare cunoştinţă celor ce le citesc.
Sfântul Mucenic Ermie
Păgânul Antonin, împăratul Romei, urând pe creştini, a trimis împotriva lor un ighemon oarecare, cu numele Sebastian, ca să-i muncească. Acela, pe când mergea de la Cilicia la Capadocia, a găsit în Comani pe un ostaş bătrân, anume Ermie, alb la păr şi cu legea creştin, crezând într-Unul adevăratul Dumnezeu şi Făcătorul a toate. Ighemonul i-a zis Sfântului Ermie: „Jertfeşte zeilor, ca să te îndulceşti de bucuria vieţii acesteia!” Sfântul a răspuns: „Ce bucurie îmi va fi, ce îndulcire şi ce viaţă dacă, depărtându-mă de Ziditorul meu, mă voi închina idolilor? Aceasta nu este cu adevărat bucurie, ci mâhnire; nu este îndulcire, ci amăraciune; nu este viaţă, ci moarte veşnică”. Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărâme fălcile cu pietre, să-i zdrobească dinţii şi să-i jupoaie pielea de pe faţă. Pentru acestea Sfântul a grăit: „Mulţumesc lui Dumnezeu, că darul Domnului meu Iisus Hristos petrece cu mine!” Atunci ighemonul, a poruncit să înfierbânte un cuptor foarte tare şi a aruncat într-însul pe mucenicul lui Hristos. După trei zile, deschizând cuptorul, l-a găsit viu şi întreg, cântând şi preamărind pe Dumnezeu, de vreme ce nu s-a atins focul de el. Atunci, ighemonul, a chemat pe un fermecător şi i-a poruncit să omoare pe Ermie cu otravă. Iar Sfântul, rugându-se lui Dumnezeu, a luat otrava şi n-a pătimit nimic. Iar după aceasta a poruncit ighemonul să-l muncească pe Ermie, smulgându-i venele lui din tot trupul. Astfel, Sfântul, fiind muncit cumplit, zicea către muncitor: „Nu simt în trupul meu dureri din muncile acestea, căci, precum cuţitaşul doctorului, tăind venele, scoate sângele cel nesănătos şi face trupul sănătos, tot astfel şi eu, suferind smulgerea venelor mele, mai sănătos sunt întru credinţa lui Hristos!” După aceasta, muncitorul a aruncat pe mucenic într-o căldare cu untdelemnul foarte încins şi îndată s-a răcit căldarea, iar untdelemnul s-a făcut ca o rouă de dimineaţă. Tiranul a poruncit atunci ca să-i toarne pe gâtlej nişte oţet tare amestecat cu fiere, dar, mucenicul a zis: „Amărăciunea asta îmi este mie ca un fagure de miere de la Dumnezeul meu, pentru Care rabd acestea”. Apoi a poruncit ighemonul ca să-i scoată ochii. Astfel i-au scos ochii Sfântului. După aceasta l-au spânzurat cu capul în jos şi, ţinându-l astfel trei zile, a curs mult sânge din nările lui. După trei zile au mers oarecare să-l vadă pe el, socotind că a murit. Dar s-au înspăimântat, aflându-l viu şi slăvind pe Dumnezeu. Deci, întorcându-se, au spus ighemonului cele ce li s-au întâmplat lor. Iar ighemonul, aprinzându-se de mânie, a poruncit să jupoaie pielea de pe tot trupul mucenicului. Atunci Sfântul batjocorea pe ighemon şi ocăra pe zeii cei necuraţi, pornind astfel spre mai mare mânie pe tiranul, care a poruncit să-i taie capul. Astfel s-a sfârşit mucenicul lui Hristos, Sfântul Ermie, iar cinstitul lui trup s-a luat în taină de nişte creştini şi l-au dus în Capadocia, la un loc ce se numea Coman. Acolo s-au săvârşit multe minuni de la cinstitele lui moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.
Cuviosul Nichita Mărturisitorul, episcopul Calcedonului
Cuviosul părintele nostru Nichita iubea din tinereţe pe Hristos. El s-a lepădat de lume şi de toate cele din lume şi, plăcând lui Dumnezeu prin viaţa îmbunătăţită, a fost ridicat la scaunul arhieresc al Calcedonului. Ca arhiepiscop, stătea ca o făclie în sfeşnic, cu care a luminat lumea şi a împodobit Biserica lui Hristos. Şi era foarte milostiv spre săraci, că hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi, primea şi odihnea pe cei străini. El era tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor şi izbăvitorul năpăstuiţilor. În vremea eresului luptătorilor de icoane de pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul, Sfântul Ierarh Nichita s-a arătat mărturisitor al lui Hristos, de vreme ce s-a nevoit mult împotriva credinţei celei rele, mustrând şi lepădând dogmele cele necredincioase, apoi, învăţând şi sfătuind cu dreaptă credinţă a se închina icoanei lui Hristos, a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor. El a pătimit mult pentru dreapta credinţă de la împăratul cel răucredincios şi de la cei de un gând cu el, şi astfel a suferit izgoniri, defăimări şi chinuri. După mulţi ani şi după multe osteneli de mărturisitor, a trecut cu pace la Dumnezeu, de la cele de aici. Dumnezeu l-a preamărit în cer înaintea îngerilor Săi, iar pe pământ înaintea oamenilor, de vreme ce la cinstitele lui moaşte sau făcut minuni care dau tămăduiri de toate bolile ca să se slăvească întru el Dumnezeu, Cel preamărit întru sfinţii Săi.
Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul
În anii 297-298, în timpul unui război purtat de imperiul roman împotriva perşilor, împăraţii Diocleţian (284-305) şi Galeriu (293-311) au hotărât să îndepărteze pe toţi soldaţii creştini din armată, socotind că nu luptă cu destulă vitejie şi că ei ar fi vinovaţi de slăbirea şi căderea imperiului. Printre cei care au avut de suferit în urma acestei hotărâri se numărau mai mulţi ostaşi creştini din legiunea aflată în Durostorum, oraş în provincia Moesia Inferior (azi Silistra, la graniţa românobulgară). În anul 298, în ziua de 27 mai, a murit ca martir şi veteranul Iuliu, adică un fost soldat lăsat la vatră. Aflându-se că este creştin şi refuzând sa aducă jertfe zeilor păgâni, a fost dus la judecată în faţa unui dregător din Durostorum, cu numele Maxim. Acesta a încercat, prin cuvinte blânde, să-l înduplece să aducă jertfe idolilor. Toate încercările au fost, însă, zadarnice, pentru că preavrednicul mărturisitor al Domnului ia răspuns cu hotărâre: „Acela (Hristos) a murit pentru păcatele noastre, ca să ne dăruiască viaţa cea veşnică. Hristos Dumnezeu rămâne în vecii vecilor. Pe Acesta, dacă îl va mărturisi cineva, va avea viaţă veşnică, iar cel care îl va tăgădui, va avea osândă veşnică”. … „Dacă voi muri înaintea Domnului Hristos, voi trăi în veşnicie”. Văzând credinţa lui neclintită, dregătorul Maxim a hotărât să i se taie capul. În închisoare cu el se mai găsea un ostaş creştin cu numele Isihie. Şi pe când slujitorii păgâni se pregăteau să-l ducă pe Iuliu spre locul de osândă, Isihie i-a zis: „Te rog să împlineşti cu bucurie făgăduinţa ta, ca să primeşti cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioşilor Săi şi să-ţi aminteşti şi de mine, căci curând te voi urma şi eu. Te rog salută pe Pasicrat şi Valentin, slujitorii lui Dumnezeu, care au pornit înaintea noastră către Domnul, prin buna lor mărturisire”. Iar Iuliu i-a răspuns: „Grăbeşte-te frate, să vii, căci au auzit făgăduinţele tale cei pe care i-ai salutat”. Şi astfel s-a tăiat capul dreptmăritorului ostaş al lui Hristos, Iuliu Veteranul, la Durostorum, în ziua de 27 mai anul 298. Iar prietenul său Isihie s-a mutat la Domnul, prin aceeaşi moarte mucenicească, la 15 iunie.
Pomenirea Sfântului Apostol Carp, dintre cei şaptezeci de apostoli
Sfântul apostol Carp a fost un mare apostol al Domnului, fiind pus la număr cu cei şaptezeci de apostoli şi ucenici şi slujind marelui Pavel la propovăduire şi purtând dumnezeieştile lui epistole către cei cărora erau trimise, a învăţat pe mulţi dintre păgâni a se închina şi a cinsti Sfânta Treime. El, nevoindu-se împreună cu dânsul multă vreme în propovăduirea cuvântului lui Hristos, a suferit multe ispite. Apoi a fost pus de dânsul episcop în Veria Traciei. El s-a mai ostenit cu propovăduirea cuvântului şi în Crit, unde a primit în casa sa pe Sfântul Dionisie Areopagitul. După aceea, luminându-i-se mintea prin dumnezeiasca strălucire a Mângâietorului, pornind de la Răsărit ca o stea luminoasă, a luminat toată lumea cu dumnezeieştile învăţături, făcând în toate zilele multe şi mari minuni. El a văzut în vedenie pe Domnul arătându-i-se lui, pe când se ruga, ca să pedepsească pe cei doi pacătoşi. Deci, l-a auzit pe Acela, zicându-i: „Bate-mă cât poţi, căci sunt gata iarăşi să mă răstignesc, pentru mărturisirea omenească”. Sfântul Dionisie mai mărturiseşte de Sfântul Carp şi aceasta: El nu începea a săvârşi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine, mai înainte până ce nu vedea din cer, arătându-i-se vreo vedenie dumnezeiască. Fiind arhiereu în Veria, pe mulţi elini i-a întors de la închinarea de idoli la Hristos Dumnezeu. Asemenea, pe iudei, mustrându-i, i-a învăţat să creadă că Hristos Cel răstignit de dânşii este Dumnezeu adevărat şi făcătorul tuturor. Şi multe cetăţi şi popoare venind la credinţa în Hristos, şi despărţind cu botezul pe cei credincioşi din cei necredincioşi, a suferit din această pricină multe prigoniri şi scârbe, căci mergea cu bărbăţie şi cu osârdie spre cele cu osteneală nevoinţe ale luptei, neînfricoşându-se de mânia dregătorilor. După aceea, a fost ucis cu sălbaticie şi cu nemilostivire de ceilalţi iudei ce nu crezuseră, dându-şi Sfântul său suflet în mâinile Domnului. Drept aceea, precum el a slăvit pe Dumnezeu în mădularele lui, aşa şi el a fost mărit de Dumnezeu. Iar cinstitele lui moaşte s-au pus în aceeaşi cetate, de bărbaţi credincioşi şi temători de Dumnezeu. De la cuviincioasele lui moaşte se dau multe tămăduiri bolnavilor, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru. Deci adormind somnul cel dulce, cu moaştele sale, face minuni în toate zilele, curăţind tot felul de boli şi gonind duhurile necurate.
A treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul
Considerat „Înaintemergătorul” Domnului, Ioan este fiul preotului Zaharia şi al Elisabetei, născut la bătrâneţe, prin minune dumnezeiască, în cetatea Orini, având menirea de a descoperi poporului iudeu pe Hristos, fiul lui Dumnezeu şi de a-l pregăti, prin botez, pentru împărăţia cerurilor, propovăduind astfel: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei, 3, 2). Din Evanghelie aflăm că pe vremea tetrarhul Galileii, Irod Antipas, care era căsătorit cu femeia fratelui său Irod Filip, pe nume Irodiada, Ioan Botezătorul este prins şi întemniţat, la îndemnul femeii. Aceasta îl ura şi vroia să-l omoare deoarece Profetul o ponegrise în public pentru fapta sa şi îi reproşase lui Irod, în numele Domnului, că nu îi era îngăduit să ia de soţie pe femeia fratelui său. Astfel, deşi Irod îl socotea pe Ioan Botezătorul un bărbat drept şi sfânt, totodată cinstit şi iubit de popor, ordonă tăierea capului său, sub presiunea unui şiretlic pus la cale de soţia sa. Aceasta avea o fiica, Salomeea, renumită pentru frumuseţea şi talentul său de dansatoare, iar cu ocazia zilei de naştere a lui Irod, impresionează mesenii cu dansul ei, la promisiunea acestuia de a-i oferi drept răsplată orice îşi doreşte. În schimbul dansului, sfătuită de mama sa, Salomeea cere capul lui Ioan Botezătorul, care-i este adus pe o tipsie şi dăruit apoi Irodiadei de către fată. Trupul Botezătorului este dat de către Irod ucenicilor şi îngropat la Sevastia, însă capul său nu este înapoiat, fiind îngropat de către Irodiada în curtea sa. De aici, se spune că a fost luat şi îngropat la Ierusalim, într-un vas de lut (prima aflare a capului), de unde ajunge apoi în Emesa, Siria (a doua aflare a capului), şi, în final, la Constantinopol (a treia aflare a capului). Acest cinstit şi sfânt cap fiind ascuns multă vreme a izbucnit din sânurile pământului, ca aurul din baie, nu închis în vas de lut ca mai înainte, ci la loc sfânt, în vas de argint. Şi fiind vestit acest lucru de un preot a fost primit de strălucita cetate a cetăţilor, împreună cu credinciosul împărat şi credinciosul popor, cu toată bucuria. Şi cu credinţă închinându-se cinstitului şi sfântului cap, acesta a fost pus la loc sfânt. Astăzi o parte din capul Sfântului Ioan Botezătorul este aşezată într-o biserică din Amiens, Franţa, încă din anul 1204.
Sfinţii împăraţi Constantin (+337) şi Elena (+327)
Marele între împăraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin a fost fiul lui Constanţiu Clorus şi al cinstitei Elena. Şi întinsa împărăţie a romanilor era împărţită, iar Constanţiu avea sub stăpânirea sa întinse ţinuturi: Galia, Spania şi Britania. Dar, pe când în toate părţile împărăţiei, creştinii îndurau cele mai crunte prigoniri, în ţinuturile sale, Constanţiu nu numai că a oprit orice prigoană împotriva lor, ci, socotindu-i cei mai cinstiţi dintre cetăţeni, îi folosea pe creştini la cârmuirea treburilor împărăţiei. Deci, murind bunul Constanţiu, în locul lui a venit fiul său, marele Constantin, precum la Roma, a venit Maxenţiu. Şi s-a întâmplat ca Maxenţiu, să pornească război contra lui Constantin. Şi istoriseşte episcopul Eusebiu, care a fost duhovnicul lui Constantin, că, plecând în întâmpinarea duşmanului său, împăratul Constantin se ruga, cerând ajutor de la Dumnezeu, înainte de a începe lupta, ştiind că oastea lui este mai slabă decât oastea lui Maxenţiu. Ca răspuns la rugăciunea lui, Constantin a văzut ziua, în amiaza mare, strălucind pe cer, o cruce luminoasă, pe care scria, cu slove alcătuite din stele: „Prin acest semn vei învinge”. Iar, în noaptea ce a urmat, tot el a văzut, în vis, pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, apropiinduse de el şi îndemnându-l să-şi facă steag ostăşesc cu semnul Sfintei Cruci pe el. Deci, chipul cinstitei Cruci punându-l pe arme, a mers la Roma şi a biruit pe pierzătorul Maxenţiu, care, căzând în râul Tibru, s-a înecat, la podul Milvius, în anul 312. Şi aşa, Constantin a eliberat pe cetăţenii Romei, de tirania lui Maxenţiu. Încredinţat că, prin biruinţa lui a fost ajutat de Dumnezeul creştinilor, fericitul Constantin a dat în anul 313, ca împărat al Romei, o hotărâre, prin care a oprit prigonirea creştinilor şi a dat libertate credinţei în împărăţia romanilor. Actul acesta mare se numeşte „Decretul din Milan”. Mai târziu, fericitul Constantin şi-a mutat capitala împărăţiei, de la Roma, la Bizanţ. Deci, a zidit din nou această cetate şi, împodobind-o cu tot felul de palate, ca pe o adevărată nouă Romă creştină numită apoi, Constantinopol, după numele său. Această cetate a fost adusă, de Împăratul Constantin, lui Hristos, ca o roadă a credinţei sale (330). Ca împărat al creştinilor, Constantin a arătat multă râvnă şi pentru unitatea credinţei creştine. Şi aceasta s-a văzut pe vremea ereziei lui Arie, cea mai mare rătăcire din viaţa Bisericii lui Hristos. Arie învăţa că Hristos n-a fost Dumnezeu adevărat, îmbrăcat în fire de om şi coborât în lume, cum socoteşte dreapta credinţă, Hristos, pentru el, era numai o creatură trimisă să izbăvească omenirea. Şi era mare tulburare în Biserică. Deci, înţelegând că numai prin unitatea credinţei, Biserica era un mare sprijin pentru unitatea împărăţiei, marele Constantin a hotărât ţinerea Sinodului de la Niceea, la care el însuşi a fost de faţă. Aici, episcopii din toată lumea creştină au osândit rătăcirea lui Arie şi au mărturisit dreapta credinţă, alcătuind cea mai mare parte din Crez, pe care, de atunci, îl rostim şi noi, la orice Sfântă Liturghie. Şi a fost ajutat Sfântul Constantin şi de evlavia şi râvna mamei sale, pe care împăratul a trimis-o la Ierusalim, pentru descoperirea locurilor sfinte din Evanghelii. Şi, descoperind locul Golgotei, al Sfântului Mormânt şi lemnul Sfintei Cruci, împărăteasa a zidit, cu împărătească dărnicie, biserica Sfântului Mormânt (Anastasis), biserica din Betleem, pe cea din Nazaret şi alte sfinte locaşuri. Multe alte fapte de folos credinţei lui Hristos au săvârşit marele Constantin şi maica sa Elena, pentru care s-au învrednicit a se numi „Sfinţii cei întocmai cu Apostolii, împăraţi”. Şi a murit Sfântul Constantin, după ce s-a botezat, la anul 337, cu zece ani în urma morţii mamei sale, Sfânta Elena.
Sfântul mucenic Talaleu
Sfântul Mucenic Patrichie, episcopul Prusiei
Scaunul Sfântului episcop Patrichie a fost cetatea Prusiei din ţara Bitiniei. Acolo a propovăduit credinţa în Hristos, certând rătăcirea elinească şi întorcând pe mulţi de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni, împreună cu cei trei preoţi: Acachie, Menandru şi Polien. Ei au fost aduşi spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osârdnic al dracilor. Mergând el la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanţuri de fier pe episcopul creştin şi pe preoţii lui şi săi aducă după sine. Ajungând la apele cele calde şi, scăldându-se pentru sănătate, a adus jertfe zeilor acelor ape. Şezând apoi la judecată şi, punând de faţă pe arhiereul Patrichie cu preoţii săi, a cerut sfântului să jertfească zeilor. Grăit-a Sfântul Patrichie: „Sunt creştin şi tot cel ce mărturiseşte această sfinţenie acreştinătăţii şi se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înţelepciunea dumnezeieştilor taine; deci, şi eu, măcar că sunt om păcătos, însă, mărturisindu-mă, voi fi rob al lui Hristos”. Ighemonul Iulie, auzind unele ca acestea, s-a pornit spre mânie şi îndată a poruncit ca pe sfânt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde ieşea apa, care clocotea de fierbinţeală. Iar sfântul, fiind aruncat, a strigat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!” Când l-au aruncat şi a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinţi decât scânteile focului şi, ajungând pe cei ce stăteau împrejur, i-a vătămat cu arderea cea mare. Iar Sfântul Patrichie şedea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănţuind şi lăudând pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit ostaşilor să scoată pe sfânt din apă şi să-i taie capul cu toporul, asemenea şi preoţilor lui. Deci, fiind adus la locul cel de tăiere, mărturisitorul şi mucenicul lui Hristos şi-a ridicat mâinile spre cer şi a zis: „Dumnezeule, Împărate şi Stăpâne al tuturor, Cel ce ţii cu puterea Ta toată făptura cea văzută şi nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă cu adevărat, care şi aceste ape calde, spre mântuirea drepţilor şi spre pedeapsa păgânilor le-ai zidit, stai acum mie de faţă, care mor întru mărturisirea credinţei Tale”. Apoi, sfârşindu-şi rugăciunea, şi-a plecat sfântul său cap spre tăiere, şi astfel s-a sfârşit prin secure. Împreună cu el au fost tăiaţi şi cei trei preoţi ai lui: Acachie, Menandru şi Polien şi toţi împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinţilor. Deci, Sfântul Patrichie a fost ucis împreună cu slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luând cununa cea de cinste a biruinţei de la Iisus Hristos Domnul nostru.
Pomenirea sfinţilor mucenici Petru, Dionisie (Denisa), Andrei, Pavel şi Hristina (Cristina) fecioara
Dintre aceştia Sfântul Petru era din oraşul ce se cheamă Lampsac. Adunându-se la Dacno, domnul cetăţii evridinilor, a silit pe sfântul Petru ca să jertfească Afroditei, şi nevrând acesta să se supună, ci mărturisind pe Hristos Dumnezeu, i-au zdrobit tot trupul cu legături, cu lemne şi cu roate. Pentru aceasta în timpul chinurilor şi-a dat duhul şi a luat de la Dumnezeu cununa nevoinţei. Iar Pavel şi Andrei se trăgeau cu neamul din Mesopotamia, şi fiind ostaşi sub zisul Dacno, s-au dus la Atena cu el. Şi fiind prinşi acolo Dionisie şi Hristina, Pavel şi Andrei i-au luat asupra lor să-i păzească, dar mai apoi ei au poftit pe sfânta Hristina, care era fecioară şi frumoasă şi în vârstă de nuntă, ca să se împreune cu dânşii spre păcat. Iar ea neînduplecându-se nici de cum, în loc să o silească ei şi-au schimbat gândul datorită învăţăturilor ei, şi au crezut în Hristos. Pentru aceasta Pavel, Andrei şi Dionisie au fost ucişi şi îngropaţi de mulţimea pietrelor azvirlite asupra lor; iar sfânta Hristina aruncându-se peste ei, i s-a tăiat capul. Pătimirea sfinților mucenici după Sinaxarul părintelui Macarie de la Mănăstirea Simonos-Petras din Muntele Athos.
Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici Iraclie, Paulin si Venedim
Iraclie, Paulin şi Venedim erau din Atena şi propovăduind cuvântul Evangheliei îndemnau pe păgâni şi pe închinătorii la idoli să se întoarcă de la deşertăciunea şi înşelăciunea idolilor. Pentru aceasta au fost prinşi şi duşi la stăpânitorul. Acesta după ce mai întâi i-a bătut cumplit şi a încercat şi alte multe chinuri, şi fiindcă s-au păzit nevătămaţi prin puterea lui Dumnezeu, pentru aceea la sfârşit le-a tăiat capetele, şi aşa au luat fericiţii cununa muceniciei.
Sfântul Apostol Andronic şi Sfânta Iunia
Aceştia au fost rude ale Sfântului Apostol Pavel, precum mărturiseşte singur de aceasta în epistola cea către Romani (XVI, 7), zicând: „Spuneţi închinăciune lui Andronic şi Iuniei, rudelor mele şi soţilor mei în robie, care sunt vestiţi între apostoli, care şi mai înainte de mine au fost în Hristos”. Tâlcuind acest verset către romani, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Aceasta arată de asemenea ca o laudă; iar ceea ce urmează e încă şi mai mult astfel. Şi cum anume? Şi soţilor mei întru robie. Căci această măreaţă vestire este cununa cea mai mare… Dar acest bărbat (adică Sfântul Pavel) a fost necontenit în mijlocul vrăşmaşilor, văzând suliţe din toate părţile şi săbii ascuţite şi oşti şi războaie. Şi întrucât e cu putinţă ca pe atunci Andronic şi Iunia să fi împărţit cu el mulţime de primejdii, îi numeşte „soţi întru robie”. Apoi şialtă laudă le aduce: care sunt vestiţi între apostoli. Dar socotiţi ce mare laudă este aceasta – a fi numit între cei mai vestiţi dintre apostoli! Dar erau vestiţi din pricina faptelor şidesăvârşirilor lor”. Sfântul Andronic a fost episcop în Pannonia. El însă a fost propovăduitor şi învăţător nu numai al unei cetăţi şi ţări, ci şi a toată lumea; pentru că, alergând pretutindeni fără preget, a smuls din temelie înşelăciunea diavolească, propovăduind pe Hristos. Şi, având împreună ajutătoare pe mult-minunata Iunia, care era moartă pentru lume, şi vieţuia numai pentru Hristos Mântuitorul, pe mulţi i-a atras la dumnezeiasca cunoştinţă. Ei au stricat capiştile idoleşti, au zidit biserici dumnezeieşti, au izgonit duhurile cele necurate din oameni şi au tămăduit patimile celor neputincioşi. Şi-au plinit şi ei ca nişte oameni obşteasca datorie a firii, ca nişte oameni buni platnici şi, ducându-se din aceste de aici, au luat de la Domnul cununa apostoliei şi a muceniciei, ca unii ce au pătimit mult de la cei necredincioşi, ale căror sfinte moaşte, împreună cu moaştele multor sfinţi mucenici, s-au aflat în locaşurile cele din Evghenia şi s-au adeverit prin descoperire, precum se scrie despre aceasta în 22 zile ale lunii februarie.
Sfântul Mucenic Isidor din Hios
În cel dintâi an al împărăţiei lui Decius erau adunaţi toţi cei înscrişi la oaste la ostrovul (insula) Hios. Şi era acolo şi Sfântul Isidor, cu neamul din Alexandria. Cu trupul era tare şi viteaz, iar cu credinţa creştin, având viaţă plăcută înaintea lui Dumnezeu. Toate zilele sale şi le petrecuse în post şi în înfrânare, iar în lucrurile cele bune umbla cu întreaga înţelepciune. De deşertăciunile şi desfătările lumii acesteia se ferea şi fugea de necurăţiile pagâneşti. Acesta, pentru vitejia sa, s-a scris în oaste şi s-a rânduit în ceata lui Numerian. După aceea a ieșit poruncă de la împărat, ca toţi cei ce cinstesc pe Hristos să se închine zeilor păgâneşti, iar cei ce nu vor să se închine să fie siliţi cu munci. Mai ales dacă cineva sar afla între ostaşi, crezând întru Hristos, acela să fie silit în tot chipul la închinăciune idolească şi la jertfe, rânduite după obiceiul vechi al Romei. Atunci un ostaş oarecare, cu numele Iulie, apropiindu-se de voievodul Numerian, i-a spus că fericitul Isidor este creştin. Deci, voievodul îndată a poruncit să prindă pe sfântul şi să-l pună înaintea nedreptei sale judecăţi. Şi aducându-l, l-a întrebat voievodul: „Oare tu nu voieşti să te supui împăratului Decie şi să aduci jertfe zeilor?” Răspuns-a Sfântul Isidor: „Şi cine sunt zeii voştri, ca eu, fiind creştin, să le aduc jertfă? Oare nu sunt idoli surzi şi orbi, neavând nici o simţire?” Zis-a voievodul: „O, ce rea şi necurată hulire! Cu adevărat omul acesta este vrednic de mari munci şi pedepse”. Atunci Numerian a poruncit la patru ostaşi, ca să-l dezbrace şi să-l bată cu vine de bou fără milă, dar nimic n-a sporit, căci sfântul nu contenea să aducă slavă lui Hristos. Atunci i-au tăiat limba mucenicului după porunca muncitorului, însă, sfântul, şi după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu. Voievodul, cuprinzându-se de spaimă, a căzut la pământ şi şi-a pierdut limba sa şi a rămas mut. Încât după ce l-a ridicat de la pământ nu putea să vorbească nimic şi cerând hârtie, a scris pe dânsa să-i taie capul lui Isidor. Aceasta citindu-se, sfântul mucenic a strigat cu bucurie, zicând: „Mulţumesc Ţie, Doamne Iisuse Hristoase, că nu m-ai depărtat pe mine de la dar şi de la mila Ta. Te laud pe Tine, Stăpâne, viaţa şi suflarea mea, şi cânt Ţie, Doamne, puterea mea şi luminarea minţii mele, Cel ce mi-ai dat mie limbă neîncetată, ca să slăvesc măririle Tale”. Sosind la locul la care era să se săvârşească, a cerut vreme spre rugăciune şi, rugându-se, şi-a plecat sub sabie cinstitul lui cap. Astfel s-a tăiat pentru Hristos, Care Şi-a plecat pe Cruce Sfântul Său cap, pentru noi. După tăierea capului Sfântul Mucenic Isidor, cinstitul lui trup a fost aruncat spre mâncarea câinilor şi fiarelor. Dar un oarecare Amonie, prieten al lui şi creştin tăinuit, a luat sfântul lui trup şi, săpând în taină un mormânt împreună cu ceilalţi fraţi credincioşi, l-au pus în pământ.
Înălţarea Domnului
Înălţarea este unul dintre cele 12 mari praznice împărăteşti ale Bisericii noastre. În această zi prăznuim momentul în care, în prezenţa apostolilor Săi, Domnul nostru, Iisus Hristos s-a înălţat la cer de pe Muntele Măslinilor. Aceasta a avut loc la 40 de zile de la Înviere. Întâlnindu-se Iisus cu ucenicii după Înviere, şi deschizându-le mintea ca să priceapă Scripturile, le-a spus: "aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Hristos şi să învieze din morţi a treia zi (...) Voi sunteţi martorii acestora. Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare" (Luca 24:45-52). Iar în Faptele Apostolilor se spune: Iisus s-a arătat ucenicilor timp de patruzeci de zile "vorbind cele despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi cu ei petrecând le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui, pe care (a zis El) aţi auzito de la Mine: Că Ioan a botezat cu apă, iar voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile (...) Ci veţi lua putere, venind Duhul Sfânt peste voi, şi îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului. Şi acestea zicând, pe când ei priveau, S-a înălţat şi un nor L-a luat de la ochii lor". Înălţarea Domnului este totodată o garanţie şi a înălţării noastre: „Iar Eu când Mă voi înălţa de pe pământ, îi voi trage pe toţi la Mine" (Ioan 12:32). Nu este vorba numai de o înălţare spirituală, ci va participa şi trupul nostru. După cuvintele Sfântului Pavel aceasta va avea loc după învierea celor adormiţi şi a transformării trupurilor celor aflaţi în viaţă în trupuri nestricăcioase şi nemuritoare: „Nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba (...) Căci trâmbiţa va suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire" (I Corinteni, 15:51-53).
Sfântul mucenic Ioan Valahul
Acest sfânt mucenic a fost din Ţara Românească, născut din părinţi de bun neam şi binecredincioşi, pe la anul Domnului 1644, adică în vremea stăpânirii binecredinciosului domn Matei Basarab. La câţiva ani după ce acesta s-a mutat la Domnul (+ 1654), a venit la domnie în această ţară Mihail Radu (zis Mihnea al III-lea), care, ne mai putând prididi cu plata haraciului şi a birurilor grele cerute de stăpânitorii turci, s-a răzvrătit împotriva acestora, plănuind să se unească cu voievozii ţărilor creştine din jur şi să scape ţara sa de sub robia turcească. Dar sultanul turcesc Mahomed al IV-lea a trimis atunci împotriva lui oaste mare de turci şi de tătari, care au biruit pe Mihnea şi au făcut, ca şi alte dăţi, prăpăd şi pustiire mare în biata ţară, arzând, prădând şi omorând, iar la ieşirea din ţară au luat cu ei şi o mare mulţime de robi dintre români, trecându-i peste Dunăre. Acestea se petreceau în toamna anului 1659. Iar între cei robiţi atunci s-a aflat şi un tânăr, cu numele de Ioan, care nu avea decât 15 ani. Părinţii lui, cărora nu li se ştie nici numele şi nici locul unde au trăit, îl crescuseră cu grijă, în frica lui Dumnezeu, şi în iubirea de ţară şi de credinţa strămoşească. Pe deasupra, era voinic şi chipeş; frumuseţea lui feciorelnică atrăgea privirile tuturor, încât, pe drumul către Istanbul, un oştean turc mai bogat l-a cumpărat cu gând spurcat, vrând să-l silească spre păcatul blestemat al sodomiei. Dar tânărul s-a împotrivit cu scârbire şi în vălmăşeala luptei cu spurcatul agarean, l-a răpus, încercând să fugă. Fiind prins, a fost legat din nou şi dus la Istanbul, unde l-au dat femeii turcului ucis; aceasta l-a dus în faţa vizirului să-l judece, şi acolo tânărul a mărturisit fără înconjur adevărul. Vizirul l-a predat atunci femeii văduve, pentru ca ea să facă cu dânsul ce va voi. Stăpâna tânărului nu i-a luat capul, ci văzându-l voinic şi bun de muncă l-a pus la început printre slugile sale; dar văzându-l preafrumos la înfăţişare, s-a aprins de drăcească poftă pentru el, ca oarecând femeia lui Putifar din Egipt pentru Iosif cel preafrumos şi înţelept. Dorindu-l cu înfocare, a încercat la început să-l ademenească cu tot felul de făgăduinţe, spunându-i că îl va lua de soţ dacă el s-ar lepăda de credinţa creştină şi s-ar face mahomedan. Dar el s-a împotrivit cu tărie uneltirilor acestei noi Dalile şi a rămas nestrămutat în credinţa părinţilor lui şi în curăţia trupească. Iar ea văzând că nimic nu izbuteşte, s-a înfuriat şi l-a dat mai-marelui cetăţii, ca să-l pedepsească pentru uciderea soţului ei. Acesta l-a azvârlit în temniţă, supunându-l la înfricoşătoare chinuri; femeia venea zilnic la temniţă, încercând necurmat să-l înduplece pe Ioan să-i facă voia, nădăjduind că ceea ce nu izbutiseră fărădelegile ei, vor face ameninţările şi chinurile. Dar viteazul tânăr nu s-a lăsat biruit nici de grozăvia chinurilor, pe care le-a îndurat cu bărbăţie şi cu ajutor de sus, rămânând până la sfârşit, ca un tare diamant, neclintit în credinţa creştină. Văzând, aşadar, femeia şi prigonitorii că în zadar se ostenesc, au cerut vizirului să-l dea pe tânăr la moarte. Şi scoţându-l din temniţă, călăii l-au dus spre o margine a Istanbulului, la locul numit pe atunci Parmak-Kapi (adică Poarta Stâlpului), lângă Bezesténi (adică piaţa marelui bazar al neguţătorilor); aici i-a pus gâtul în ştreang şi l-au înălţat în spânzurătoare, omorându-l, în ziua de 12 ale lunii mai, într-o vineri înainte de Înălţarea Domnului, din anul mântuirii 1662. Aşa a trecut către veşnicele locaşuri tânărul mucenic român Ioan, în primăvara vieţii sale, când avea numai 17 sau 18 ani. Trupul său feciorelnic va fi fost aruncat în apele Bosforului sau poate a fost îngropat de creştini cucernici în vreun loc din jurul Istanbulului, unde numai Dumnezeu şi sfântul însuşi ştie. Iar istoria scurtei, dar pilduitoarei sale vieţi a aşternut-o în scris marele învăţat grec Ioan Cariofil din Istanbul, care a trăit pe vremea sfântului, fiind martor al pătimirilor lui.
Sfinţii Chiril şi Metodiu (827-869; 825-885)
Înainte de a deveni călugări, fraţii Chiril şi Metodiu se numeau Constantin şi Mihail. Ei s-au născut la Tesalonic în Macedonia. Mihail a fost primul, iar Constantin ultimul dintre cei şapte fii din familia lor. Fiind dintr-o familie înstărită au fost îndrumaţi spre cariera diplomatică. Mihai a fost numit la un moment dat guvernator al unei provincii bizantine de limbă slavonă, dar a renunţat la acest post râvnit de mulţi, preferând în schimb călugăria. S-a retras în Bithinia, pe muntele Olimp, luându-şi numele de Metodiu. Fratele lui, Constantin, dezamăgit de intrigile şi răutatea celor de la curtea imperială a renunţat şi el la cariera ce îi stătea înainte şi s-a retras în aceeaşi mănăstire, luându-şi numele de Chiril. Amândoi au trăit acolo liniştiţi până în anul 860, când împăratul le-a cerut să conducă o delegaţie bizantină într-o misiune culturală şi religioasă în sudul Rusiei. Trei ani mai târziu au fost chemaţi de principele Rastislav în părţile Moraviei. Chiril a elaborat atunci alfabetul care astăzi îi poartă numele, alfabetul chirilic şi a tradus pentru prima oară în limba slavonă Evanghelia lui Ioan şi cărţile liturgice. S-a preocupat să formeze un cler local, pregătind intelectual şi spiritual un grup de tineri, în timp ce fratele său, Metodiu, prefera să predice cu zel poporului. Faima celor doi misionari ce vorbeau slavona s-a răspândit cu repeziciune şi în apropiata Panonie al cărei principe i-a invitat pe teritoriul său şi le-a încredinţat şi aici formarea unui grup de tineri.
Acuzaţi că sunt schismatici şi eretici, Chiril şi Metodiu au mers imediat la Roma, unde Papa Adrian al II-lea i-a primit cu deosebită consideraţie. Mai mult, le-a împlinit dorinţa de a oficia Sfânta Liturghie în limba slavonă în faţa lui şi a unei mari mulţimi de credincioşi. Dar la Roma Chiril s-a îmbolnăvit grav şi, simţindu-şi aproape sfârşitul, l-a îndemnat pe fratelui său să îşi continue misiunea de învăţător. Chiril a murit în ziua de 14 februarie 869 şi a fost înmormântat în bazilica Sfântul Clement, lângă Coloseum. Metodiu a fost consacrat episcop şi s-a reîntors între slavii săi, unde până la moarte, în 8 aprilie 885, a luptat neîncetat pentru a introduce limba slavonă în oficierea slujbelor, în locul limbilor greacă sau latină, care nu erau cunoscute de aceste popoare.
Sfântul Apostol Simon Zilotul, adică „Râvnitorul”
Sfântul Simon care s-a numit şi Natanael, cel ce a fost mire la nunta cea din Cana, unde a fost chemat Hristos cu ucenicii Săi şi a prefăcut apa în vin. Deci văzând Simon minunea aceasta a lăsat mireasa, nunta şi casa, şi a urmat după Hristos, prietenul şi făcătorul de minuni şi aducătorul de mireasă şi Mirele sufletelor celor curate. El a fost cu apostolii când s-a pogorât Duhul Sfânt în chip de limbi de foc, şi umplându-se de Acesta şi înconjurând mai tot pământul, a ars toată înşelăciunea mulţimii zeilor, şi trecând prin toată Mauritania şi prin Africa a propovăduit pe Hristos. Şi după aceea mergând în Britania, şi luminând pe mulţi cu cuvântul Evangheliei, a fost răstignit şi îngropat acolo. Iar numele de „Zilotul“ l-a dobândit ca recunoaştere pentru zelul cu care i-a luminat pe cei care l-au ascultat, umplându-le sufletele de credinţă. În fiecare an, în a zecea zi a lunii mai, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe Sfântul Simon Zilotul. Biserica Podeanu din Bucureşti, care adăposteşte moaştele acestuia, devine la această dată neîncăpătoare pentru credincioşii veniţi să-l cinstească pe unul dintre cei 12 apostoli ai lui Hristos. Moaştele Sfântului Simon au fost aduse la biserica Podeanu de Prea Sfinţitul Valerian Zaharia, episcop al Oradei încă din 1971. Nu a fost lăsat să slujească însă, decât după 1990. Episcopul a trecut la cele veşnice în martie 1996, lăsând moştenire Bisericii Podeanu nepreţuitele moaşte. Tot aici este adăpostită şi o bucăţică din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Sfântul Apostol. Cu ocazia acestui mare praznic, ea este scoasă din Sfântul Altar şi adusă spre închinare credincioşilor. Sunt, de asemenea, cunoscute minunile care se fac aici. Enoriaşii Bisericii Podeanu sunt cei mai entuziaşti povestitori ai acestora. Vindecări miraculoase, prunci dăruiţi la bătrâneţe, divorţuri oprite sunt îmbrăcate de fiecare în cuvinte pline de evlavie. Adesea, tinerii care doresc să se căsătorească vin să se roage Sfântului Apostol Simon Zilotul şi, aducând prunci pe lume, hotărăsc ca aceştia să poarte numele lui. Fetele de măritat îşi îndreaptă şi ele rugăciunile către Sfântul Simon, sperând că acesta le va scoate în cale ursitul. Deşi mai puţin cunoscut, Sfântul Apostol Simon Zilotul este, fără îndoială, unul dintre marii sfinţi ai neamului, care aduce alinare şi binecuvântare în sufletele credincioşilor.
Sfinții mucenici Acachie și Codrat
Sfântul mucenic Acachie
Acesta a trăit în zilele lui Maximian împăratul, şi era capadocian de neam, centurion în cohorta Martesienilor. Deci fiind adus înaintea tribunului Firmus, şi mărturisind numele lui Hristos, a fost chinuit foarte, şi apoi a fost trimis la alt judecător Vivian, care l-a dus şi cu alţii legaţi la Bizanţ. Şi chinuindu-l cu cumplite bătăi şi chinuri l-a băgat în temniţă, unde arătându-i-se îngerii l-au făcut sănătos. După aceea alt judecător Falchian, a poruncit să i se taie capul. Şi se face soborul lui într-a sa sfântă mucenicie ce este în Eptascalon.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Codrat, şi a celor împrennă cu dânsul
Acesta a trăit în cetatea Nicomidiei în zilele lui Deciu şi Valerian. Şi pentru credinţa în Hristos fiind prins cu alţi mulţi elini, au fost daţi pe seama judecătorului cetăţii, şi mărturisind cu îndrăzneală pe Hristos l-au pus jos şi l-au bătut cu vine de bou uscate. Şi umplând pământul de sânge, l-au băgat la lanţuri în temniţă. Deci fiind adus de către judecător la Niceea, a fost chinuit iarăşi. Şi văzând el pe oarecare ce erau cu dânsul că vor să jertfească idolilor de frica chinurilor, le-a adus aminte de frica de Dumnezeu şi i-au întărit, până ce au fost arşi de judecător. Iar sfântul Codrat, intrând în capiştea idolilor, a sfărâmat pe toţi idolii ce erau în ea. Pentru aceea l-au spânzurat şi l-au strujit, şi băgându-l într-un sac a fost bătut cu vine de bou. Atunci Satornin şi Rufin, care au trecut la credinţa în Hristos, au fost spânzuraţi, strujiţi, şi li s-au tăiat capetele. Deci mergând judecătorul la Apolonida, a dus şi pe sfântul; şi amestecând sare cu oţet, îi turnau peste răni şi-l frecau cu ţesături de păr, arzându-l şi pe coaste cu fiare arse. Deci trecând locul ce se numeşte Rundacul şi sosind la Ermupolis au purtat şi pe sfântul într-un car, pentru că nu putea să umble. Iar acolo, întinzându-l peste un grătar ars, i-au turnat deasupra untdelemn şi smoală, şi apoi i-au tăiat capul. Şi aşa i s-a săvârşit mucenicia.
Sfântul şi Dreptul Iov, mult pătimitorul
Sfântul şi Dreptul Iov se trăgea din seminţia lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El îşi avea petrecerea sa în pământul Hus, într-una din laturile Arabiei, şi era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Acesta era om adevărat, fără prihană, drept şi credincios, depărtându-se de la tot lucrul rău. El avea şapte feciori şi trei fete. Şi feciorii, văzând pe tatăl lor că face milostenie veşnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor. Şi mulţi oameni erau chemaţi la masă şi ei slujeau la masa celor necăjiţi acolo. Şi acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curăţire, cum se aduceau jertfe sângeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greşit ceva cu gândul lui Dumnezeu. Aşa făcea dreptul Iov în toate zilele. Şi văzând diavolul că Domnul a spus despre Iov că este drept şi fără prihană şi întrecând pe toţi cei de pe pământ a vrut să-l ispitească. Şi a venit diavolul la Iov şi ia prăpădit toată averea şi i-a omorât toţi fiii. Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvânt de rău împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, şi-a rupt hainele sale, şi-a tuns perii capului, şi-a presărat ţărână peste capul şi, căzând cu faţa pe pământ, s-a închinat Domnului şi a zis: Gol am ieşit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă. Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum şi până-n veac! Atunci satana, văzând că i-a luat totul şi nu l-a biruit, s-a dus iar la Dumnezeu şi a zis: „Piele pentru piele. Toate câte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu aşa! Ci trimite mâna Ta şi Te atinge de trupul şi de oasele lui. Atunci vei vedea, de nu Te va blestema în faţă!” Iar Domnul a zis către diavol: „Iată, ţi-l dau ţie, dar să nu te atingi de sufletul lui”. Şi a venit diavolul, cu voia şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, şi l-a lovit pe Iov, de la cap până la picioare cu lepră. Şi n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci şapte ani şi jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov! Aşa a răbdat. Văzând Domnul acestea a spus: „Şi acum, Iov, fiindcă ai aşteptat cu răbdare venirea Mea şi n-ai zis vreun cuvânt rău în atâtea scârbe şi necazuri şi boale, iată, Eu îţi dăruiesc ţie de acum înainte încă 140 de ani de viaţă. Şi vor fi averile tale îndoite. Şi vei ajunge să trăieşti până la al cincilea strănepot şi vei adormi plin de zile şi vei veni la Mine să te veseleşti cu Mine în veci”. Iov a trăit de toţi anii, 248, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminţie şi s-a sfârşit întru adânci bătrâneţi.
Sfânta Muceniţă Irina
Aceasta a fost singura fiică născută lui Liciniu, regele din cetatea ce se cheamă Maghedon. La început sfânta s-a numit Penelope, şi atât strălucea cu frumuseţea trupului, încât întrecea pe vârstnicile ei. Ea trăia într-un turn înalt zidit de tatăl său, cu treisprezece fecioare frumoase, având multă avere spre slujba ei, şi scaun, masă şi sfeşnic, toate făcute de aur. Şi era când a fost aşezată acolo de şase ani, fiind învăţată de oarecare bătrân Apelian, pe care îl rânduise Liciniu să intre la dânsa. Se spune că i s-a dat numele prin chemare de înger, în loc de Penelope, fiind numită Irina, şi că acel înger a învăţat-o credinţa lui Hristos şi i-a spus că se vor mântui multe suflete printr-însa. Şi că va veni la dânsa Timotei, ucenicul lui Pavel, şi o va boteza. Iar când acestea s-au împlinit, ea zdrobind idolii tatălui său, i-a aruncat jos. Pentru aceasta a fost mai întâi cercetată de tatăl său, care a poruncit să fie dată să o calce caii, dintre care unul în loc săi facă ei vreun rău, s-a repezit asupra tatălui ei şi l-a trântit jos şi l-a omorât şi a fericit pe sfânta cu glas omenesc. Iar ea îndată fiind eliberată din legături, la rugămintea poporului a făcut rugăciune, şi a înviat pe tatăl ei, care a crezut în Mântuitorul Hristos, cu trei mii de oameni şi cu femeia sa dimpreună, şi primind botezul, a lăsat împărăţia, şi-a petrecut viaţa în turnul ce zidise pentru fiica sa. După aceea, luând împărăţia Sedechie, sfânta a fost silită să jertfească la idoli şi neplecându-se, a fost aruncată cu capul în jos într-o groapă adâncă, în care erau tot felul de târâtoare veninoase şi a rămas nevătămată. După patru zile, fiind scoasă de acolo, a fost supusă la multe chinuri, dar a rămas sfânta nevătămată. Pentru această minune au trecut la credinţa în Hristos opt mii de suflete. După ce a căzut Sedechie din împărăţie, s-a ridicat Savorie, fiul său, cu oaste asupra aceluia ce-l scosese pe tatăl său din împărăţie. Atunci întâmpinând Sfânta Irina pe Savorie înaintea cetăţii, l-a orbit şi pe el şi pe oastea lui cu rugăciunea, şi iarăşi cu rugăciunea l-a făcut să vadă. Pentru aceasta nemulţumitorii au supus-o la multe chinuri, dar desfăcându-se pământul a înghiţit pe slugile tiranului, din care pricină au trecut mulţi la credinţa în Hristos. Şi rămânând tiranul încă tot în necredinţă, a venit îngerul Domnului şi lovindu-l l-a ucis. Şi fiind sfânta slobodă, umbla
prin cetate, făcând multe şi mari minuni şi în alte multe cetăţi unde a mers şi unde a propovăduit pe Hristos, fiind supusă la nenumărate chinuri, din care rămânea nevătămată, de către regele Numenau în cetatea Calinicon şi de către regele perşilor Savorie. Iar pomenirea muceniciei ei a fost scrisă de Apelian, dascălul său.
Sfânta mucenică Pelaghia
Sfânta Pelaghia era din Tars în Cilicia şi a trăit în timpul lui Diocleţian (284-305), fiind fiica unor păgâni. După ce a auzit de Iisus Hristos de la nişte prieteni creştini, a crezut în El şi a hotărât să se păstreze fecioară, închinîndu-şi toată viaţa Domnului. Pelaghia a convins-o pe mama sa să o lase să meargă în vizită la doica din copilărie, vroind, de fapt să-l caute pe Episcopul Linus din Tars pe care îl văzuse în vis şi îl căuta ca să o boteze. Pe drum, fecioara l-a întâlnit pe episcop şi l-a recunoscut imediat din vis, a căzut la picioarele lui şi i-a cerut să o boteze. La rugăciunile episcopului, un izvor de apă a ţâşnit din pământ. Episcopul a făcut semnul crucii peste Sfânta Pelaghia şi în timpul Sfintei Taine a Botezului îngerii au acoperit-o pe cea aleasă cu o mantie strălucitoare. După ce a împărtăşit-o pe fecioară au înălţat rugăciuni de mulţumire împreună lui Dumnezeu şi a lăsat-o să pornească mai departe la drum. Atunci ea şi-a scos hainele cele preţioase şi şi-a lăsat doar o rochie albă, simplă, dându-şi toate ale ei săracilor. Vorbindu-le apoi servitorilor săi despre Iisus Hristos, mulţi dintre ei au crezut în Dumnezeu. Auzind acestea, împăratul a chemat-o pe Pelaghia şi a rămas uimit de frumuseţea fecioarei pe care a încercat să o convingă să renunţe la religia ei, promiţându-i toate bunurile de pe pământ dacă îi va fi soţie. Dar Sfânta fecioară i-a spus : „Eşti nebun, împărate, să-mi spui mie acestea. Nuţi fac voia şi urăsc legătura murdară pe care mi-o propui pentru că eu îl am pe Hristos al meu Mire, Împăratul Cerurilor. Nu vreau coroana ta pământească cea degrabă pieritoare pentru că Domnul mi-a pregătit în cer trei coroane care nu vor pieri niciodată. Prima este pentru credinţa în Dumnezeul adevărat în care am crezut cu toată inima, a doua este pentru curăţie, pentru că mi-am păstrat fecioria în numele Domnului şi a treia este pentru mucenicie pentru că vreau să îndur orice chin pentru El şi să-mi dau sufletul din iubire pentru Hristos." Atunci Diocleţian a dat poruncă să fie arsă într-o baie de bronz clocotită. Nelăsând pe călăi să îi atingă trupul, sfânta s-a însemnat cu semnul sfintei cruci şi a intrat în baia clocotită în care toată carnea i s-a topit împrăştiind un miros puternic de mir în tot oraşul. Oasele Sfintei Pelaghia au rămas neatinse şi păgânii le-au luat şi le-au dus undeva în afara oraşului. În jurul moaştelor s-au pus patru lei care n-au îngăduit nici unei vieţuitoare să se apropie de ele. Aceştia au păzit moaştele până la venirea episcopului Linus, care le-a îngropat cu multă slavă. În timpul împăratului Constantin, (306-337), când prigonirea creştinilor a încetat, s-a construit o biserică pe locul unde s-au aflat cinstitele moaşte ale Sfintei Pelaghia.
Sfântul Apostol Iacob, fratele Sfântului Ioan Evanghelistul
Sfântul Apostol Iacob a fost fiul lui Zevedeu şi fratele mai mare al Sfântului Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. A fost de faţă la cele mai însemnate minuni săvârşite de Domnul, la Schimbarea la Faţă a lui Iisus şi la rugăciunea lui pe Muntele Măslinilor. Cei doi fraţi, Sfântul Iacob cel Mare şi Sfântul Ioan Evanghelistul, apar alături de Iisus chiar de la începutul activităţii publice a Mântuitorului. Aceştia se aflau pe malul lacului Genizaret şi, când Iisus „i-a chemat”, lăsând barca şi pe tatăl lor, ei l-au urmat „fără preget”. Datorită caracterului lor energic şi entuziast, Iisus ia numit Boanerges – „fiii tunetului”. Când samaritenii au refuzat să-l primească pe Iisus şi pe ucenicii săi, „Doamne, au spus într-un glas Iacob şi Ioan, nu e cazul să cerem de la Dumnezeu focul din cer care să-i distrugă?”. „Fiul Omului nu a venit să ucidă suflete, dar să le mântuiască”, a răspuns cu blândeţe Iisus. La întrebarea lui Iisus: „Puteţi voi să beţi paharul meu?”, Iacob este primul care răspunde: „Putem!”. După coborârea Duhului Sfânt, care a coborât din cer nu focul nimicitor al pedepsei, ci flacăra vie a iubirii, atât Iacob, cât şi ceilalţi apostoli au fost victimele prigoanei anticreştine. După ridicarea la cer a lui Iisus, Iacob cel Bătrân ar fi făcut o călătorie în Spania, după care s-ar fi reîntors în Palestina. Aici ar fi predicat învăţătura crestină în ţinuturile Samariei şi Iudeei, conducând un timp, împreună cu Petru şi Ioan, comunitatea iudeo-creştină din Ierusalim. Prigoanei dezlănţuite de Irod Aggripa împotriva unor membri ai Bisericii i-a căzut victimă şi Iacob. Fiind aruncat în închisoare şi biciuit, Apostolul „era nespus de bucuros că a fost aflat vrednic de a suferi ocară pentru numele lui Iisus” - stă scris în „Faptele Apostolilor”. Ar fi fost prins şi ucis prin decapitare, la Ierusalim, în anul 44 d.Hr., şi îngropat tot acolo. La ocuparea Palestinei, în anul 614, de către perşi, relicvele lui Iacob cel Bătrân au fost duse, spre a fi salvate, la o mănăstire din Peninsula Sinai (Egipt). De aici, conform legendei, osemintele sale ar fi fost duse în Spania. De altfel, în Spania, cultul acestui sfânt este foarte răspândit, localităţile care-i poartă numele fiind numeroase - precum Santiago (Sfântul Iacob), ca şi bisericile sau monumentele dedicate Sfântului Iacob - cum este vestitul loc de pelerinaj din nord-vestul Spaniei, Compostella. O legendă spaniolă spune că, după executarea Sfântului Iacob, ucenicii săi i-au luat trupul şi, urcând pe o corabie aflată la malul mării, au fost aduşi în mod miraculos până pe ţărmul Spaniei. Aici ucenicii l-au înmormântat pe sfânt în mijlocul unui câmp. Mult mai târziu, prin secolul IX, Dumnezeu arătă unui păstor, printr-o stea minunată, locul de odihnă al rămăşiţelor pământesti ale „Fiului Tunetului”. Săpăturile făcute aveau să descopere, într-adevăr, osemintele Sfântului Apostol Iacob. Întrucât la atingerea acestora se produc nenumărate minuni, locul respectiv a fost numit „Campus stellae” – „Compostella” – „Câmpul Stelei”. Biserica ridicată aici a devenit unul dintre cele mai frecventate locuri de pelerinaj ale Europei.
Pomenirea Sfinţilor nouă mucenici care au pătimit în Cizic
În Cetatea Cizicului din Asia Mică ni s-au arătat bărbaţi viteji, care erau nemişcaţi în sfânta credinţă, ca muntele Sionului şi cu râvnă după Dumnezeu ardeau ca Ilie, ale căror nume sunt acestea: Teognid, Ruf, Antipatru, Teostih, Artema, Magn, Teodot, Tavmasie şi Filimon. Aceştia, fiind din diferite locuri şi ţări, s-au adunat în Cizic şi, nebăgând în seamă groaznicele porunci împărăteşti şi frica tiranilor, preamăreau pe Hristos şi cu toată îndrăzneala Îl propovăduiau pe El, că este Unul Dumnezeu Atoateziditor şi Atoateţiitor. O îndrăzneală ca aceasta văzând-o slujitorii diavolului, i-au prins îndată, ca nişte lupi pe oi, cu sălbăticie şi fără de omenie şi, legându-i, i-au dus la judecată înaintea boierului cetăţii, în Cizic. Deci, vitejii ostaşi ai lui Hristos stăteau înaintea stăpânitorilor păgâni cu dârzenie în suflet, având inimile lor aprinse cu focul dragostei către Dumnezeu şi cu râvnă, ca de o văpaie mare arzând după Dânsul. Apoi au stat, slujindu-se de toate armele lui Dumnezeu, ca să poată a se împotrivi muncitorului, şi mai ales nevăzutului boier al întunericului şi la toată puterea lui cea diavolească, cu care mai ales voiau să se lupte. Deci, erau obosiţi în multe feluri de chinuri şi pedepse, fiind aruncaţi în temniţă şi iarăşi scoşi şi chinuiţi, ca să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor. Iar ostaşii lui Hristos nicidecum nu se depărtau de Domnul şi, văzând înşelăciunea păgânească şi deşarta închinare la idoli, au ocărât şi au ruşinat pe stăpânitori. Pentru aceea, după alte munci, li s-au tăiat capetele şi tot în acel loc li s-au îngropat şi trupurile. După câţiva ani, împărăţind marele Constantin, luminat cu Sfântul Botez, a încetat prigonirea şi a răsărit lumina dreptei credinţe în toată lumea. Atunci în Cizic, binecredincioşii creştini scoţând de sub pământ trupurile celor nouă sfinţi mucenici, şi găsindu-le nestricate, le-au pus în racla nouă, zidind o biserică în numele lor, au adus într-însa comoara cea de mare preţ. Apoi s-au făcut multe minuni şi tămăduiri prin sfintele lor moaşte: diavolii erau izgoniţi, gârbovii se îndreptau şi bolile de friguri cu desăvârşire se tămăduiau.
Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru din cei şaptezeci
Sfântul Mucenic Simeon, ruda Domnului
Sfântul Mucenic Vasilie, episcopul Amasiei
Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă
Preacuviosului Teodor Sicheotul, episcopul
Anastasiopolei. Sfântul Apostol Natanael
Sfântul Ianuarie Episcopul şi cei împreună cu dânsul
Diocleţian şi Maximian, păgânii împăraţi, mâniindu-se asupra creştinilor, Ianuarie episcopul a fost prins şi dus înaintea ighemonului Campaniei, Timotei. Acesta, silindu-l în multe feluri spre închinarea la idoli, cu îmbunări amăgindu-l şi cu îngroziri înfricoșândul, după ce l-a văzut neclintit în credinţa creştină, rămânând ca un stâlp, a poruncit să-l arunce spre ardere, într-un cuptor încins. Şi a fost sfântul nevătămat, ca altădată cei trei tineri în cuptorul Babilonului. După ce a ieşit din cuptor, au văzut toţi, ca nici de hainele lui nu s-a atins focul şi se mirau foarte tare. Iar ighemonului părându-i-se ca episcopul creştinilor s-a păzit întreg de foc cu puterea vrăjilor, de mai mare mânie s-a umplut şi a poruncit ca atât de mult să-l întindă pe mucenic, încât să se dezlege încheieturile din alcătuirile lor, şi aşa întins să-l bată fără milă. Aceasta făcându-se, atât de mult l-au bătut, până ce tot trupul lui s-a sfărâmat, încât se vedeau oasele goale şi pământul s-a umplut de sânge. La o înfricoşătoare privelişte ca aceasta au mers şi doi clerici: Faust diaconul şi Desiderie citeţul, şi stăteau în mulţime, privind la pătimirea sfântului episcop. Şi păgânii i-au cunoscut că sunt creştini, deoarece pe de o parte aceia se bucurau cu duhul de vitejeasca lui răbdare, iar pe de alta plângeau pentru chinurile cele cumplite ce i se dădeau, căci şi vinele sfântului se vedeau curmate. Deci, păgânii i-au prins pe amândoi, pe Faust şi pe Desiderie şi, legându-i împreună cu Sfântul Mucenic Ianuarie episcopul, i-au dus după ighemon în cetatea Putioli. Şi acolo i-au aruncat în temniţă. Şi erau închişi pentru Hristos în temniţa aceea Proclu şi Sosie, diaconii cetăţii Putioli, şi doi oameni simpli, Eutihie şi Acution, osândiţi spre mâncarea fiarelor. Apoi, în ziua următoare au fost scoşi toţi la privelişte, împreună cu episcopul, şi au fost daţi la fiare. Iar Dumnezeu, Care se preamăreşte în sfinţii Săi, a astupat gurile fiarelor la acea privelişte, ca altădată în groapa în care a fost aruncat Daniil, încât nici una din fiare nu s-a atins de vreun mucenic, ci toate, schimbându-şi cruzimea cea firească în blândeţe de oaie, au mers şi au căzut la picioarele sfântului episcop. O minune ca aceea mai presus de fire, i-a adus pe toţi cei ce priveau în mirare şi spaimă. Însă ighemonul, socotind şi această dumnezeiască putere ca vrăjire creştinească, gândea cum să dea pierzării desăvârşite pe arhiereul lui Dumnezeu şi pe cei împreună cu el. Astfel, tulburându-se cu mintea, deodată a orbit şi cu ochii cei trupeşti, orb fiind de demult cu ochii cei sufleteşti, şi căuta un povăţuitor, pipăind pereţii. Iar după ce arhiereul şi mucenicul lui Hristos, Ianuarie, fiind fără răutate, s-a rugat pentru acel vrajmaş al său, pentru ighemonul Timotei, acela îndată a văzut trupeşte, dar nu şi sufleteşte. Iar oamenii care priveau spre toate acele minuni, au crezut în Hristos, fiind la număr cam cinci mii. Însă nemulţumitorul şi împietritul la inimă ighemon, care din orbire se luminase cu rugăciunile mucenicului, nu numai că n-a cunoscut adevărul, ci mai mult a înnebunit. Şi în loc să aducă laudă adevăratului Dumnezeu, lui Hristos, Domnul nostru, el îl hulea: Iar pentru întoarcerea către El a poporului cel atât de numeros, îndrăcindu-se de mânie, a poruncit ca să taie cu sabia pe sfinţii mucenici. Şi astfel, arhiereul lui Dumnezeu Ianuarie, sfinţitul mucenic, cu ai săi împreună pătimitori: Faust, Proclu şi Sosie diaconii, Desiderie citeţul, Eutihie şi Acution, au luat cununa mucenicească, fiind ucişi cu sabia, afară din cetatea Putioli. Iar trupurile sfinţilor le-au adunat câte unul cetăţile cele dimprejur, străduindu-se fiecare cetate, ca să aibă pe mijlocitorul său către Dumnezeu. Trupul Sfinţitului Mucenic Ianuarie l-au luat napolitanii şi, ducându-l cu cinste în cetate l-au pus în biserica lor.
Sfântul Teotim, episcopul Tomisului
În calendarul tomitan acest sfânt era prăznuit la 20 aprilie pentru „sfinţenia şi minunile sale”. Despre naşterea lui nu avem date certe, dar se cunoaşte că şi-a desfăşurat activitatea la sfârşitul secolului al IV-lea şi începutul secolului al V-lea. Sozomen, istoricul bisericesc, spune despre Teotim că era de neam scit, adică locuitor al Dobrogei, şi că acesta purta părul lung, semn că el se ocupa cu „filosofia monastica”. Viaţa lui era modestă şi cumpătată, iar virtuţile şi înţelepciunea sa l-au făcut cunoscut chiar şi în rândul barbarilor huni din regiunea Dunării, care îl socoteau pe Teotim „zeul romanilor”. Acesta a încercat să-i câştige pentru credinţa creştină, arătându-se ospitalier şi făcându-le daruri. Barbarii au crezut însă că Teotim era bogat şi de acea au plănuit să-l ia prizonier. În această împrejurare se va arăta darul facerii de minuni al Sfântului, căci braţul celui ce a voit să arunce asupra Sfântului laţul pregătit a rămas înţepenit în aer, fiind nevoie de rugăciunea Sfântului pentru a-l elibera pe barbar de înţepenire. Sfântul Teotim a fost ales Episcop al Tomisului în jurul anilor 380-395, după moartea înaintaşului său, episcopul Gherontie. În această calitate, el a participat în anul 400 la un sinod local de la Constantinopol, sinod care a condamnat erezia lui Antoin al Efesului. Acest sinod fusese convocat de Sfântul Ioan Hrisistom, cu care Teotim era în relaţii de bună prietenie, deoarece în anul 399 Sfântul Ioan va trimite misionari pentru creştinarea „sciţilor nomazi de la Istru”, probabil la rugămintea Sfântului Teotim. În anul 403, Sfântul Teotim va fi prezent iarăşi la Constantinopol, cu prilejul dezbaterilor asupra operei lui Origen. Despre activitatea literară a Sfântului Teotim nu cunoaştem prea multe date. Istoricii timpului spun doar că el a publicat în formă de dialog şi fraze scurte şi că a scris unele omilii la textele evanghelice. Din aceste precizări ne putem da seama însă că gândirea Sfântului Teotim era în consens cu gândirea marilor Părinţi ai Bisericii veacului al IV-lea, supranumit „secolul de aur al literaturii creştine”. De aceea, o asemenea personalitate spirituală, stând pe scaunul episcopal de la Tomis, a dat acestuia strălucire şi l-a impus în lumea creştină, ceea ce l-a făcut şi pe ierarhul locului vrednic de preţuire în ochii contemporanilor săi, creştini sau păgâni.
Cuviosul Ioan de la Lavra cea Veche
Lavra Veche se numea locaşul Cuviosului Hariton, care şi era aproape de Ierusalim în pustiul Palestinei, deoarece se zidise înaintea altor lavre de Sfântul Hariton, precum se scrie despre ea pe larg în viaţa lui. Deci, în acea veche lavră a lui Hariton s-a nevoit pustniceşte acest Cuvios Ioan, care, din tinereţe rănindu-se de dumnezeiască dragoste, s-a lipit de Dumnezeu,
după cele scrise: Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este. Şi trecând cu vederea plăcerile lumii deşarte şi mândria, şi înstrăinându-se de patrie, a luat crucea vieţii monahiceşti şi s-a dus în ţară străină, pentru Domnul, Cel ce a fost străin pe pământ, încât de la naşterea Sa şi până la moarte nu avea unde să-Şi plece capul. Şi ajungând la sfintele locuri ale Ierusalimului, închinându-se Cinstitei Cruci şi Mormântului lui Hristos Cel de viaţă primitor, a mers la lavra cea zisă mai sus, a Sfântului Hariton, şi s-a învrednicit într-însa de dregătoria preoţească, pentru viaţa lui îmbunătăţită, căci s-a arătat următor pustnicilor celor de demult, înfrânându-şi patimile cele trupeşti cu mare înfrânare, cu stările la rugăciune cele de toată noaptea, cu pomenirea morţii, cu nevoinţele cele de multe feluri, cu care şi-a subţiat trupul foarte, încât s-a făcut înger pământesc în trup. Apoi, după viaţa cea îndelungată şi desăvârşită spre plăcerea lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul, dus fiind sufletul lui de mâinile sfinţilor îngeri cei fără de trup în locaşul ceresc cel neînvechit. El este numit de alţii „al peşterii celei vechi”, în loc de „al lavrei celei vechi”, deoarece lavra cea veche a Cuviosului Hariton a fost la început o peşteră tâlhărească, în care, Cuviosul Hariton fiind legat de nişte tâlhari, s-a dezlegat prin minune, fiindcă au murit deodată tâlharii aceia, bând nişte vin otrăvit de veninul unui şarpe. Iar după ce s-a dezlegat, a aflat în peşteră mult aur şi a făcut mai întâi o biserică în aceeaşi peşteră şi a adunat fraţii, iar după aceea a zidit mănăstirea deasupra peşterii. Iar de vreme ce Cuviosul Ioan a vieţuit în acea peşteră veche, slujind în biserică, de aceea a fost numit şi „al peşterii celei vechi”.
Sfintele Muceniţe fecioare Irina, Agapia şi Hionia (+304)
Pomenirea Sfinţilor Apostoli Aristarh, Pud şi Trofim
călătoriile sale în Asia, Grecia şi în Iudeea (Fapte, 21, 29). Iar la sfârşit, adică la tăierea lui Pavel de către Nero în Roma, au fost tăiaţi şi aceşti trei Apostoli ai Domnului, Aristarh, Pud şi Trofim, împreună cu Sfântul Pavel.
Sfântul Martin Mărturisitorul, papă al Romei
Sfântul Martin a trăit pe vremea împăratului Constantin, nepotul lui Iraclie împăratul şi era din Toscana Italiei. Deci, strălucind între clericii din vremea sa, după sfârşitul fericitului papă Teodor, a luat el scaunul Bisericii din Roma. Era vremea când împăraţii din Constantinopol mai stăpâneau încă Roma cea veche, dar, mai ales, era vremea când se răspândea în tot Răsăritul erezia monoteliţilor, adică erezia acelora care mărturiseau că este numai o singură voie în Hristos Domnul nostru, împotriva dreptei credinţe, care învaţă că în Domnul nostru, Dumnezeu întrupat fiind El, sunt două firi şi două voinţe, firea şi voinţa Lui de Dumnezeu şi firea şi voinţa lui de om, fiecare avându-şi voia ei deosebită, dar amândouă aceste puteri fiind puse în slujba unei singure persoane, Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care a lucrat El mântuirea noastră. Trecând de partea ereticilor, împăratul din Constantinopol, a scris o epistolă, prin care îndemna toată creştinătatea să îmbrăţişeze mincinoasa învăţătură. Şi o astfel de scrisoare a fost trimisă şi Sfântului Martin din Roma, dorind împăratul ca şi noul papă să întărească aceasta erezie. Deci, fericitul Martin, cu sfatul Sfântului Maxim Mărturisitorul, care în acea vreme se afla la Roma, a adunat un sinod (649), chemând pe cei 105 episcopi ai Apusului şi, punând înaintea lor rătăcirea monotelită şi scrisoarea împărătească, numită Tipos, le-a osândit pe amândouă, ca fiind nişte erezii, îndemnând pe credincioşii din toată lumea să rămână în dreapta credinţă. În mânia sa, împăratul a trimis la Roma pe căpetenia oştirilor sale, Olimpiu, ca să prindă pe Martin şi să-l aducă în faţa judecăţii, la scaunul împărătesc din Constantinopol. Dar Olimpiu nu a izbutit şi atunci împăratul a trimis pe Teodor Caliopi, o altă căpetenie de oaste, care, cu toată împotrivirea credincioşilor, a smuls pe sfântul papă din Roma, în ziua de 18 iunie 653, l-a urcat într-o corabie şi, după trei luni de călătorie pe mare, a ajuns în insula Naxos din Ciclade, unde a trăit un an de mari lipsuri, suferinţe şi batjocuri. A ajuns la Constantinopol la 17 septembrie 654 şi acolo a fost aruncat în temniţă. Fiind judecat şi despuiat de semnele demnităţii sale, a fost condamnat şi purtat în lanţuri pe uliţele cetăţii. Între timp, Pavel, patriarhul Constantinopolului îmbolnăvindu-se şi mustrat fiind de conştiinţă pentru învoirea sa cu erezia monotelită, a rugat pe împărat, înainte de a muri, să înceteze batjocura împotriva acestui păstor neînduplecat, papa Martin. Dar acesta a fost, totuşi ţinut încă un an în temniţă şi în cele din urmă a fost surghiunit în Cherson.
Cu trupul istovit de suferinţe şi cu sufletul întristat de fărădelegile pământului, Sfântul Martin şi-a dat sufletul, ca un mărturisitor al dreptei credinţe, la 16 septembrie 655. Moaştele lui s-au adus, din Cherson, la Roma, în acelaşi an.
Sfântul Mucenic Artemon, preotul din Laodiceea (+303)
Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, numit şi Sava Gotul
Sfinţii Apostoli Irodion, Agav şi Ruf
Sfântul Apostol Irodion era de neam din Tarsul Ciliciei, ruda Sfântului Apostol Pavel şi slujitor al Sfinţilor Apostoli în toate. El a fost pus episcop Neopatarelor şi pe mulţi din elini i-a întors prin sfânta lui învăţătură la Hristos. Pentru acest lucru pizmuindu-l evreii, au năvălit asupra lui împreună cu slujitorii de idoli şi l-au muncit tare, căci unii îl băteau pe Sfântul Irodion, unii cu pietre îi sfărâmau gura, iar alţii cu lemne îl loveau peste cap. După aceea cu un cuţit a fost lovit, fiind ca şi mort scăldat în sânge. Socotind că a murit, l-au lăsat şi s-au dus, dar Sfântul Apostol, cu darul lui Dumnezeu rămânând viu, a propovăduit după aceea Cuvântul Domnului în Roma, împreună cu Sfântul Apostol Petru. Sfântul Apostol Pavel, scriind de la Corint Epistola către romani, a pomenit despre Sfântul Irodion, care era pe atunci în Roma lângă Sfântul Petru, zicând: „Închinaţi-vă lui Irodion, ruda mea”. Când Sfântul Petru a fost răstignit, atunci Sfântul Irodion, după mărturia lui Metafrast, a fost tăiat împreună cu Sfântul Olimp şi cu mulţime de credincioşi. Sfântul Apostol Agav, a fost plin de proorocescul dar. Despre el vorbesc Faptele Apostolilor astfel: S-au pogorât din Ierusalim prooroci în Antiohia
şi, sculându-se unul dintre dânşii cu numele Agav, arăta cu duhul, că avea să fie foamete mare în toată lumea, care a şi fost pe vremea lui Claudie Cezarul. Şi iarăşi în Cezareea Sfântul Agav a spus mai dinaintea Sfântului Apostol Pavel, pătimirile cele ce avea să le aibă în Ierusalim. Luând brâul lui Pavel şi legându-şi mâinile şi picioarele sale, a zis: „Aşa grăieşte Duhul Sfânt: pe bărbatul al căruia este brâul acesta, aşa îl vor lega în Ierusalim iudeii şi-l vor da în mâinile neamurilor”. Sfântul Agav a propovăduit pe Hristos în părţile ce i se orânduiseră lui şi pe mulţi a întors la Hristos Dumnezeu. Sfântul Apostol Ruf, despre care grăieşte Sfântul Pavel, în Epistola către Romani, zicând: „Închinaţi-vă lui Ruf celui ales întru Domnul, a fost episcop în Teba din Elada”. Toţi aceşti apostoli din numărul celor 70 au propovăduit în lume bunavestire a lui Hristos, aducând pe cei necredincioşi la adevărata credinţă şi munciţi fiind în multe feluri de către iudei şi de elini, s-au sfârşit.
Sfântul Gheorghe Mărturisitorul, mitropolitul Mitiliniei
Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinereţe, a primit viaţa monahicească, a trecut prin toată fapta bună şi a câştigat smerita cugetare, ca nimeni altul. Iar mai înainte de împărăţia lui Leon Armeanul şi de înnoirea luptei împotriva icoanelor, s-au făcut oarecare semne care arătau mai înainte primejdia şi tulburarea Bisericii lui Hristos ce era să fie. Şi s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăţie cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulţi episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane. Atunci, fiind chemat şi Sfântul Gheorghe mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaş viteaz al lui Hristos. Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogată, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot şi pe ceilalţi cu dânşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor. Iar împăratul şi mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Kerson, iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a muşcat şi a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane şi tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare. Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieţii sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morţii lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, care s-a văzut şi în insula Lezviei, vestind mai înainte sfârşitul lui cel fericit. După aceea s-a cunoscut şi în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viaţă lumina lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârşit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă şi, după sfârşit, au izvorât din moaştele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său.
Pomenirea Cuviosului Tit, făcătorul de minuni. Pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi buni, Amfian şi Edesie
Sfântul Teodot, episcopul Ancirei
Sfântul Mitrofan, primul patriarh al Constantinopolului
Acesta a trăit în zilele marelui Constantin, întâiul împărat al creştinilor, fiind fiu a lui Dometie, care era frate al împăratului Prov, şi a născut doi feciori: pe Prov şi pe Mitrofan. Acest Mitrofan cugetând cu socotire deplină credinţa idolilor ca rătăcită şi mincinoasă, a venit la credinţa lui Hristos şi s-a botezat. Şi mergând la Bizanţ, locuia cu Tit, episcopul aceleiaşi cetăţi, care era om sfânt şi purtător de Dumnezeu, care văzând pe Mitrofan că era împodobit cu fapte bune, l-a chemat între clerul bisericii. Deci, după moartea episcopului Tit, a luat scaunul Dometie, tatăl Sfântului Mitrofan. Şi după moartea lui Dometie s-a făcut episcop Prov, fiul lui, şi ţinând Biserica zece ani, s-a mutat către Domnul. Şi îndată s-a suit în scaunul Bizanţului Mitrofan, fratele lui Prov şi fiul lui Dometie, pe care aflându-l marele Constantin episcop la Bizanţ, şi luând aminte şi la buna faptă a lui, şi la tocmirea firii sale şi la sfinţenia ce avea, spun că numai puţin pentru dânsul, dar mai ales pentru plăcerea locului cetăţii ce era cu aer sănătos, şi roditor şi lângă mare, aşezat fiind între două părţi ale lumii (a Europei şi a Asiei) a îndrăgit locul şi a arătat asupra lui atâta dorire şi nevoinţă, şi nu sa scumpit de cheltuială şi a zidit marea cetate a Constantinopolului, care întrecea pe toate cele făcute de oameni, şi era mai presus de acelea. Întru care a aşezat puterea şi împărăţia, mutând-o de la Roma cea veche. Deci, strângându-se Sinodul cel dintâi, ce s-a făcut la Niceea, fericitul acesta Mitrofan n-a luat parte din pricina slăbiciunii şi a bătrâneţii, căci zăcea în pat, veştejindu-i-se fireasca putere de îndelungarea vremii, ci a trimis pe cel mai întâi dintre preoţi, pe Alexandru, bărbat cinstit, pe care şi moştenitor al scaunului l-a făcut. Căci întorcându-se împăratul cu purtătorii de Dumnezeu părinţi, şi săvârşindu-se Sinodul, atunci a zis dumnezeiescului Mitrofan, că i s-a arătat de la Dumnezeu, cum că Alexandru şi cel ce era să fie după dânsul, Pavel, erau iscusiţi şi plăcuţi lui Dumnezeu la o slujbă ca aceasta. Deci adormind sfântul, s-a mutat către Dumnezeu. Şi se face pomenirea lui în sfânta biserică cea mare, şi cinstitul său locaş, ce este aproape de Sfântul Marele Mucenic Acachie, în cea cu şapte scări, unde se afla cinstitele şi sfintele lui moaşte.
Sfântul Mucenic Luchilian şi a cei împreună cu el patru prunci: Ipatie, Paul, Dionisie, Claudie şi Paula fecioara şi muceniţa
Sfântul Nichifor Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului
Sfântului Mucenic Iustin Martirul şi Filozoful
Sfântul Mucenic Ermie
Cuviosul Nichita Mărturisitorul, episcopul Calcedonului
Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul
Pomenirea Sfântului Apostol Carp, dintre cei şaptezeci de apostoli
A treia aflare a Capului Sfântului Ioan Botezătorul
Sfinţii împăraţi Constantin (+337) şi Elena (+327)
Sfântul mucenic Talaleu
Talaleu, acest mare mucenic al lui Hristos era din părţile Feniciei, dintr-un sat ce se numeste Libanon Dasos. El era de neam strălucit, fiind fiul lui Veruchie, arhiereul creştinilor. Deci, crescând în învăţătura şi sfătuirea Domnului, a învăţat sfintele şi dumnezeieştile Scripturi. Iar după ce a ajuns în vârstă, a dorit să înveţe meştesugul doctoricesc ca, prin acest meşteşug, să fie mai de folos oamenilor, decât prin toate celelalte meştesuguri. Aflând un doctor iscusit şi cinstitor de Dumnezeu, în scurt timp a învăţat desăvârşit, fiindcă era isteţ din fire. Tânărul acesta era foarte cucernic şi cinstitor de Dumnezeu. El îşi împodobea sufletul său cu toate faptele bune şi cu tot lucrul plăcut lui Dumnezeu. De aceea, primea şi odihnea în casa sa cu toată dragostea pe orice om străin care venea la dânsul, căci casa lui era loc de primire al tuturor, al săracilor şi al bogaţilor. Vieţuind astfel, s-a învrednicit şi de apostoleştile daruri, propovăduind cu îndrăzneală numele lui Hristos. El singur tămăduia toate bolile fără de doctorii, sârguindu-se cu toată silinţa să aducă la buna credinţă pe slujitorii de idoli şi să-i facă creştini. Fiindcă în vremea aceea împărăţea Numerian şi era cu totul dat la rătăcirea idolilor, a pornit mare prigoană împotriva creştinilor şi a trimis în toată stăpânirea sa stăpânitori cu porunci înfricoşătoare, ca să omoare pe creştini şi să se stingă cu totul numele lui Hristos. Deci, auzind despre Sfântul Talaleu că propovăduia numele lui Hristos, a trimis îndată ostaşi şi l-au adus înaintea lui, poruncind să-l bată cumplit. Apoi, socotind că era fără de minte, i-a dat drumul, poruncindu-i să nu mai umble în locul care este sub stăpânirea lui. Atunci sfântul s-a dus de acolo şi a mers în părţile Ciliciei şi cu pricina doctoriei propovăduia şi acolo, numele lui Hristos. De aceea, oarecare slujitori de idoli, l-au pârât la Teodot, stăpânitorul laturei de lângă Marea Egee. Stăpânitorul, auzind acestea, a trimis îndată ostaşi să-l aducă înaintea lui. Ostaşii, legând pe sfânt, l-au adus, bătându-l. În cealaltă zi, stăpânitorul a stat în căpiştea lui Adrian, iar ostaşii, dezbrăcând pe sfânt, l-au adus înaintea lui ca pe un osândit. Şi stăpânitorul s-a mâniat şi a poruncit să-i găurească gleznele şi să-l spânzure cu capul în jos. Atunci ostaşii, schimbându-se la minte cu puterea dumnezeiască, au găurit un lemn şi l-au spânzurat, socotind că este Sfântul Talaleu. Văzând stăpânitorul lemnul spânzurat, a socotit că ostaşii l-au batjocorit şi pentru aceea i-a pedepsit cumplit, poruncind altor ostaşi să bată pe mucenic cu vine de bou, crezând prin aceasta că îl va speria cu asemenea pedepse. Dar viteazul ostaş al lui Hristos a rămas nebiruit. Deşi acei ostaşi aspri i-au rănit tot trupul cu bătăile cele mai cumplite, n-au putut nicidecum să clintească credinţa lui către Hristos, ci era tare şi neschimbat, ca şi cum n-ar fi simţit nici o durere. El suferea cu bărbăţie rănile şi pedepsele, pentru dragostea cea mare ce avea către Hristos. Iar tiranul nu se dumirea şi nu ştia ce să facă şi a scris hotărârea morţii lui, adică să i se taie capul. Astfel s-a săvârşit Talaleu, mult pătimitorul mucenic al lui Hristos, în 20 de zile ale lui mai şi a luat cununa muceniciei. Atunci şi mulţi alţii, văzând bărbăţia, răbdarea şi minunile sfântului mucenic, au crezut şi ei în Domnul nostru Iisus Hristos şi, mărturisind, au murit cu moarte mucenicească pentru Hristos.
Pomenirea sfinţilor mucenici Petru, Dionisie (Denisa), Andrei, Pavel şi Hristina (Cristina) fecioara
Tot în această zi, pomenirea sfinților mucenici Iraclie, Paulin si Venedim
Iraclie, Paulin şi Venedim erau din Atena şi propovăduind cuvântul Evangheliei îndemnau pe păgâni şi pe închinătorii la idoli să se întoarcă de la deşertăciunea şi înşelăciunea idolilor. Pentru aceasta au fost prinşi şi duşi la stăpânitorul. Acesta după ce mai întâi i-a bătut cumplit şi a încercat şi alte multe chinuri, şi fiindcă s-au păzit nevătămaţi prin puterea lui Dumnezeu, pentru aceea la sfârşit le-a tăiat capetele, şi aşa au luat fericiţii cununa muceniciei.
Sfântul Apostol Andronic şi Sfânta Iunia
Sfântul Apostol Andronic împreună cu Sfânta Iunia, ajutătoarea sa, a fost vestit în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli, fiindcă a crezut în Hristos, mai înainte de Sfântul Apostol Pavel.
Sfântul Mucenic Isidor din Hios
Înălţarea Domnului
Sfântul mucenic Ioan Valahul
Sfinţii Chiril şi Metodiu (827-869; 825-885)
Acuzaţi că sunt schismatici şi eretici, Chiril şi Metodiu au mers imediat la Roma, unde Papa Adrian al II-lea i-a primit cu deosebită consideraţie. Mai mult, le-a împlinit dorinţa de a oficia Sfânta Liturghie în limba slavonă în faţa lui şi a unei mari mulţimi de credincioşi. Dar la Roma Chiril s-a îmbolnăvit grav şi, simţindu-şi aproape sfârşitul, l-a îndemnat pe fratelui său să îşi continue misiunea de învăţător. Chiril a murit în ziua de 14 februarie 869 şi a fost înmormântat în bazilica Sfântul Clement, lângă Coloseum. Metodiu a fost consacrat episcop şi s-a reîntors între slavii săi, unde până la moarte, în 8 aprilie 885, a luptat neîncetat pentru a introduce limba slavonă în oficierea slujbelor, în locul limbilor greacă sau latină, care nu erau cunoscute de aceste popoare.
Sfântul Apostol Simon Zilotul, adică „Râvnitorul”
Sfinții mucenici Acachie și Codrat
Sfântul mucenic Acachie
Acesta a trăit în zilele lui Maximian împăratul, şi era capadocian de neam, centurion în cohorta Martesienilor. Deci fiind adus înaintea tribunului Firmus, şi mărturisind numele lui Hristos, a fost chinuit foarte, şi apoi a fost trimis la alt judecător Vivian, care l-a dus şi cu alţii legaţi la Bizanţ. Şi chinuindu-l cu cumplite bătăi şi chinuri l-a băgat în temniţă, unde arătându-i-se îngerii l-au făcut sănătos. După aceea alt judecător Falchian, a poruncit să i se taie capul. Şi se face soborul lui într-a sa sfântă mucenicie ce este în Eptascalon.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Codrat, şi a celor împrennă cu dânsul
Acesta a trăit în cetatea Nicomidiei în zilele lui Deciu şi Valerian. Şi pentru credinţa în Hristos fiind prins cu alţi mulţi elini, au fost daţi pe seama judecătorului cetăţii, şi mărturisind cu îndrăzneală pe Hristos l-au pus jos şi l-au bătut cu vine de bou uscate. Şi umplând pământul de sânge, l-au băgat la lanţuri în temniţă. Deci fiind adus de către judecător la Niceea, a fost chinuit iarăşi. Şi văzând el pe oarecare ce erau cu dânsul că vor să jertfească idolilor de frica chinurilor, le-a adus aminte de frica de Dumnezeu şi i-au întărit, până ce au fost arşi de judecător. Iar sfântul Codrat, intrând în capiştea idolilor, a sfărâmat pe toţi idolii ce erau în ea. Pentru aceea l-au spânzurat şi l-au strujit, şi băgându-l într-un sac a fost bătut cu vine de bou. Atunci Satornin şi Rufin, care au trecut la credinţa în Hristos, au fost spânzuraţi, strujiţi, şi li s-au tăiat capetele. Deci mergând judecătorul la Apolonida, a dus şi pe sfântul; şi amestecând sare cu oţet, îi turnau peste răni şi-l frecau cu ţesături de păr, arzându-l şi pe coaste cu fiare arse. Deci trecând locul ce se numeşte Rundacul şi sosind la Ermupolis au purtat şi pe sfântul într-un car, pentru că nu putea să umble. Iar acolo, întinzându-l peste un grătar ars, i-au turnat deasupra untdelemn şi smoală, şi apoi i-au tăiat capul. Şi aşa i s-a săvârşit mucenicia.
Sfântul şi Dreptul Iov, mult pătimitorul
Sfânta Muceniţă Irina
prin cetate, făcând multe şi mari minuni şi în alte multe cetăţi unde a mers şi unde a propovăduit pe Hristos, fiind supusă la nenumărate chinuri, din care rămânea nevătămată, de către regele Numenau în cetatea Calinicon şi de către regele perşilor Savorie. Iar pomenirea muceniciei ei a fost scrisă de Apelian, dascălul său.
Sfânta mucenică Pelaghia
Sfântul Apostol Iacob, fratele Sfântului Ioan Evanghelistul
Pomenirea Sfinţilor nouă mucenici care au pătimit în Cizic
În Cetatea Cizicului din Asia Mică ni s-au arătat bărbaţi viteji, care erau nemişcaţi în sfânta credinţă, ca muntele Sionului şi cu râvnă după Dumnezeu ardeau ca Ilie, ale căror nume sunt acestea: Teognid, Ruf, Antipatru, Teostih, Artema, Magn, Teodot, Tavmasie şi Filimon. Aceştia, fiind din diferite locuri şi ţări, s-au adunat în Cizic şi, nebăgând în seamă groaznicele porunci împărăteşti şi frica tiranilor, preamăreau pe Hristos şi cu toată îndrăzneala Îl propovăduiau pe El, că este Unul Dumnezeu Atoateziditor şi Atoateţiitor. O îndrăzneală ca aceasta văzând-o slujitorii diavolului, i-au prins îndată, ca nişte lupi pe oi, cu sălbăticie şi fără de omenie şi, legându-i, i-au dus la judecată înaintea boierului cetăţii, în Cizic. Deci, vitejii ostaşi ai lui Hristos stăteau înaintea stăpânitorilor păgâni cu dârzenie în suflet, având inimile lor aprinse cu focul dragostei către Dumnezeu şi cu râvnă, ca de o văpaie mare arzând după Dânsul. Apoi au stat, slujindu-se de toate armele lui Dumnezeu, ca să poată a se împotrivi muncitorului, şi mai ales nevăzutului boier al întunericului şi la toată puterea lui cea diavolească, cu care mai ales voiau să se lupte. Deci, erau obosiţi în multe feluri de chinuri şi pedepse, fiind aruncaţi în temniţă şi iarăşi scoşi şi chinuiţi, ca să se lepede de Hristos şi să jertfească idolilor. Iar ostaşii lui Hristos nicidecum nu se depărtau de Domnul şi, văzând înşelăciunea păgânească şi deşarta închinare la idoli, au ocărât şi au ruşinat pe stăpânitori. Pentru aceea, după alte munci, li s-au tăiat capetele şi tot în acel loc li s-au îngropat şi trupurile. După câţiva ani, împărăţind marele Constantin, luminat cu Sfântul Botez, a încetat prigonirea şi a răsărit lumina dreptei credinţe în toată lumea. Atunci în Cizic, binecredincioşii creştini scoţând de sub pământ trupurile celor nouă sfinţi mucenici, şi găsindu-le nestricate, le-au pus în racla nouă, zidind o biserică în numele lor, au adus într-însa comoara cea de mare preţ. Apoi s-au făcut multe minuni şi tămăduiri prin sfintele lor moaşte: diavolii erau izgoniţi, gârbovii se îndreptau şi bolile de friguri cu desăvârşire se tămăduiau.
Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru din cei şaptezeci
Dintre aceştia Iason era tarsean, şi a fost mai întâi mânat de acolo la dreapta credinţă. Iar Sosipatru fiind din Grecia, a primit pe urmă de la acesta credinţa în Hristos. După aceea făcându-se amândoi ucenici ai lui Pavel Apostolul, Iason a fost făcut învăţător cetăţii, iar Sosipatru a primit cârma Bisericii Iconiei. Păstorind ei bine bisericile lor, s-au dus spre părţile Apusului. Şi sosind la insula Cherchira, au făcut înfrumuseţată biserică întâiului mucenic Ştefan, unde slujind lui Dumnezeu, au atras pe mulţi la credinţa în Hristos. Apoi fiind pârâţi către guvernatorul Cherchirei, au fost închişi într-o temniţă în care se aflau închişi şapte vătafi de tâlhari, anume: Satornin, Iachishol, Faustian, Ianuarie, Marsalie, Efrasie şi Mamin, pe care prin cuvintele şi faptele lor i-a atras la credinţa în Hristos, de i-au făcut din lupi oi, care după aceea, au primit de la Hristos cununile muceniciei. Asemenea s-a întâmplat şi cu temnicerul care a crezut în Hristos. Guvernatorul scoţând pe Iason şi pe Sosipatru din temniţă, i-a dat pe seama lui Carpian eparhul să-i chinuiască. După aceea pornind guvernatorul goană asupra creştinilor, şi fugind creştinii într-o insulă mică ce era acolo aproape, el porni să meargă acolo, ca să-i chinuiască, şi intrând în mijlocul luciului mării sa scufundat ca Faraon cel de demult. Poporul Domnului au dat mulţumitoare laude lui Dumnezeu. Iar Iason şi Sosipatru fiind sloboziţi de la închisoare, învăţau neoprit cuvântul lui Dumnezeu. Dar ridicându-se alt guvernator şi aflând cele despre sfinţi, a poruncit să aducă un butoi de fier, şi să îl umple de răşină şi smoală şi ceară, şi înfierbântându-l foarte, au băgat pe sfinţi în el şi sfinţii au rămas nearşi şi mulţi au crezut în Hristos, între care însuşi guvernatorul care plângea, zicând: „Dumnezeul lui Iason şi al lui Sosipatru, ajută-mi şi mă miluieşte”. Fericitul Iason, fiind guvernatorii de faţă, sfătuind şi învăţând pe tot poporul, i-a botezat în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, numind pe guvernator Sebastian. Deci peste puţine zile, s-a îmbolnăvit fiul guvernatorului şi a murit, iar apostolul făcând rugăciuni l-a înviat. De atunci a făcut multe minuni, şi făcând biserici înfrumuseţate şi plinind tot lucrul bine şi adăugând turma lui Hristos, în bune bătrâneţi către doritul său Hristos sa petrecut.
Acest Sfânt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfântului Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu. Iosif şi Cleopa au fost fraţi buni de tată şi de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soţie, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfânt Simeon. Ajungând în vârstă şi auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului şi după Înălţarea la cer a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblând prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi făcând minuni, luminând popoarele cu lumina sfintei credinţe şi pierzând întunericul închinării idoleşti. Iar în acel timp Sfântul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfântului Iosif logodnicul, ţinea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întâiul episcop acolo. Şi fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioşii evrei doborându-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn. După uciderea Sfântului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit şi Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, şi acest sfânt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul şi fiul de frate al lui Iosif şi rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului, în locul Sfântului Iacov, căci acum Ierusalimul, începuse iarăşi a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfântul Simeon, fiind ca o biserică a Sfântului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducând pe cei rătăciţi la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulţi ani, pe vremea împărăţiei lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întâi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creştin. În timpul acela era prigonire de la împăraţii Romei, asupra seminţiei lui David şi asupra celor ce credeau în Hristos. Şi erau cercetaţi cu dinadinsul pretutindeni, când se afla cineva din neamul lui David şi se pierdeau, că nici urmă din acea seminţie împărătească să nu ramână între evrei, ci să stăpânească veşnic împăraţii Romei pământul iudeilor. Asemenea şi cei ce credeau în Hristos erau chinuiţi şi ucişi, pentru ca zeii păgâneşti să fie cinstiţi prin toată lumea. Deci, Sfântul Simeon, ca cel din seminţia lui David şi ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de pagâni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrân Sfântul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca şi Hristos Domnul, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Slăvitul Mucenic al lui Hristos, Vasilie, a fost mitropolit în Amasia pe vremea lui Liciniu, cumnatul marelui Constantin pe vremea când Constantin îl făcuse pe Liciniu părtaş cu el la împărăţie. La început era pace şi linişte pretutindeni. Dar, întărindu-se împărăţia Răsăritului, Liciniu s-a îndepărtat de Hristos şi s-a întors la necurata închinare de idoli, la prigonirea creştinilor, la nestăpânirea patimilor trupeşti. Şi a fost cel din urmă împărat roman păgân, prigonitor al creştinilor. Deci, avea Constantina, împărăteasa, în slujba ei, o fecioară frumoasă, cu numele Glafira, creştină cu credinţa, din Italia, pe care, văzând-o Liciniu s-a aprins de pofta asupra ei şi voia să fie cu dânsa. Cu sfatul împărătesei şi de scârba păcatului, Glafira a răspândit vestea că este bolnavă şi că şi-a ieşit din minţi şi a trebuit să fie eliberată din slujba împărătească, fiind de fapt, răsplătită, în taină, de aceasta, cu mulţime nenumărată de daruri. Încredinţată, apoi, unor oameni credincioşi a fost dusă în părţile Armeniei, prin grija împărătesei. Pe drumul spre Armenia, s-a făcut un popas în cetatea Amasia Pontului, unde, aflând o mulţime de creştini şi un episcop au hotărât să rămână o vreme acolo, pentru frumuseţea locului, la un creştin, anume Quintus. Şi, destăinuindu-se episcopului Vasilie, omul lui Dumnezeu a hotărât să nu descopere taina înstrăinării lor, nici chiar creştinilor. Iar, aflând că creştinii de acolo zidesc o biserică în cetate, Glafira a dat mult aur Sfântului episcop, pentru cinstirea lui Hristos, şi a scris şi împărătesei unde se afla şi a trimis şi împărăteasa mulţime de
daruri episcopului Amasiei, pentru ridicarea bisericii. Dar, oamenii împăratului au prins aceste scrisori dintre împărăteasă şi Glafira şi s-a umplut împăratul de mare mânie şi, îndată a scris conducătorului Amasiei, ca pe Vasilie, episcopul creştinilor şi pe Glafira, slujitoarea, să-i trimită în fiare la dânsul, în Nicomidia. Însă, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia, fericita Glafira s-a dus către Domnul. Deci, dregătorul, prinzând numai pe Vasilie, l-a pus în lanţuri şi l-a trimis la împărat, înştiinţându-l că Glafira a murit. Şi au mers cu dânsul doi diaconi, Partenie şi Teotim. Şi a fost închis episcopul în temniţă, iar diaconii locuiau într-o casă vecină şi aveau intrare liberă la episcopul lor şi se rugau împreună. Iar în noaptea când l-au scos la cercetare, şi-l îndemna împăratul a se lepada de Hristos şi a se închina la idoli, episcopul a dat acest dumnezeiesc răspuns: "Niciodată nu vei putea să-mi dai atâta cât voieşti să-mi iei, dacă te sileşti a mă despărţi de Dumnezeul meu cel viu." Şi aşa s-a mutat la Domnul, tăindui-se capul, iar trupul lui, fiind aruncat în mare, a fost scos şi înmormântat cu mare cinste, la 26 aprilie.
daruri episcopului Amasiei, pentru ridicarea bisericii. Dar, oamenii împăratului au prins aceste scrisori dintre împărăteasă şi Glafira şi s-a umplut împăratul de mare mânie şi, îndată a scris conducătorului Amasiei, ca pe Vasilie, episcopul creştinilor şi pe Glafira, slujitoarea, să-i trimită în fiare la dânsul, în Nicomidia. Însă, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia, fericita Glafira s-a dus către Domnul. Deci, dregătorul, prinzând numai pe Vasilie, l-a pus în lanţuri şi l-a trimis la împărat, înştiinţându-l că Glafira a murit. Şi au mers cu dânsul doi diaconi, Partenie şi Teotim. Şi a fost închis episcopul în temniţă, iar diaconii locuiau într-o casă vecină şi aveau intrare liberă la episcopul lor şi se rugau împreună. Iar în noaptea când l-au scos la cercetare, şi-l îndemna împăratul a se lepada de Hristos şi a se închina la idoli, episcopul a dat acest dumnezeiesc răspuns: "Niciodată nu vei putea să-mi dai atâta cât voieşti să-mi iei, dacă te sileşti a mă despărţi de Dumnezeul meu cel viu." Şi aşa s-a mutat la Domnul, tăindui-se capul, iar trupul lui, fiind aruncat în mare, a fost scos şi înmormântat cu mare cinste, la 26 aprilie.
Minunatul acesta, vestitul şi marele Mucenic Gheorghe a trăit pe vremea împăratului Diocleţian, s-a născut în Capadochia, fiu al unor părinţi creştini şi învăţat, din tinereţe, în dreapta credinţă. Rămas fără de tată din copilărie, Sfântul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia în Palestina, fiind cu neamul de acolo şi având acolo multe averi şi moşteniri. Ajuns la vârsta desăvârşită şi fiind frumos la chip şi viteaz în luptă, prin osteneală, pricepere şi destoinicie, tânărul Gheorghe s-a făcut preţuit şi, îmbrăţisând slujba armelor, în scurtă vreme a cucerit cele mai mari cinstiri, până şi dregătoria de conducător de oaste, în garda împăratului. Se ştie că, deşi era pagân, împăratul Diocleţian, până la anul 303 nu a luat nici o măsură împotriva creştinilor. Această stare de lucruri a îngăduit creştinilor vrednici să urce până la cele mai înalte slujbe în împărăţie. În anul 303 însă, din îndemnul ginerelui său Galeriu, pe care Diocleţian l-a luat ca însoţitor la domnie, a aprins prigoana împotriva creştinilor. Cunoscând, deci, decretul de prigonire împotriva creştinilor, îndată Gheorghe s-a înfăţişat singur înaintea împăratului Diocleţian şi, înaintea întregii curţi împărăteşti, a mărturisit deschis că este creştin şi că înţelege să slujească în oastea împăratului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de această mărturisire şi îndemnat de Galeriu, Diocleţian a dat poruncă să fie dus în temniţă şi pus la chinuri, ca să se lepede de credinţă. Şi a fost trecut prin toate vămile muceniciei, loviri cu suliţa, bătăi la tălpi, lespezi de piatră pe piept, chinul la roată, groapa cu var, încălţăminte cu cuie, băutură otravită, bataia cu vine de bou şi multe altele. Toate acestea le-a îndurat Sfântul Gheorghe cu bărbăţie stând tare în credinţă. Deci, cei de faţă, văzând chinurile de moarte prin care trecea Sfântul Gheorghe şi că rămâne viu şi nevătămat, mulţi dintre ei s-au lepădat de idoli şi au venit la credinţa în Hristos, slăvind cu un glas pe Dumnezeul creştinilor. Mai mult, în vremea ţinerii lui în temniţă, Sfântul Gheorghe, atingându-se de un mort, acesta a înviat. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, văzând acestea, a mărturisit credinţa ei în Hristos. În cele din urmă, împăratul a încercat să-l înduplece cu onoruri şi cu făgăduinţe, dar Sfântul a ales să rămână pentru totdeauna cu Hristos. În faţa acestei mărturisiri şi, văzând că toate încercările lui sunt zadarnice, Diocleţian a dat poruncă să li se taie capetele, şi Mucenicului şi împărătesei Alexandra. Deci, ostaşii i-au scos afară din cetate, dar, pe drum, înainte de a ajunge la locul de tăiere, împărăteasa, slăbind cu trupul, şi-a dat duhul. Iar, când au ajuns la locul hotărât, Sfântul şi-a ridicat glasul şi s-a rugat cu căldură, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugându-se, cu bucurie şi a plecat capul sub sabie şi a fost tăiat, în ziua de 23 aprilie, păzind până la capăt credinţa fără prihană şi luând cununa cea neveştejită din mâna lui Hristos, Domnul său.
Anastasiopolei. Sfântul Apostol Natanael
Sfântul Teodor Sicheotul se trăgea din ţara galatilor, din satul ce se cheamă Sicheot, născut fiind în vremea lui Iustinian cel bătrân, părând a nu fi de naştere lăudată, fiindu-i naşterea nechezăşuită şi întunecată, căci se zice că maică-sa Maria, strălucind în frumuseţe şi daruri, a atras la dânsa pe oarecare din curierii împărăteşti, anume Cosma, din care s-a născut cuviosul. Dar ar fi fost fără cuviinţă şi de mustrare a ascunde cele de după naşterea lui sau rele dinainte de naştere. Că îndată într-acea noapte ce s-a unit maică-sa cu acel bărbat, i s-a arătat în vis, că s-a pogorât un luceafăr şi a intrat în pântecele ei, ceea ce arăta strălucirea ce era să aibă mai pe urmă pruncul. Iar sfântul ca această înţelegere să fie împlinită mai apoi, căci dându-se pe sine dintru întâia vârstă spre dragostea lui Dumnezeu şi a sfântului mucenic Gheorghe, atât cât i se părea că este totdeauna cu dânsul de-al învăţa şi-l făcea a înainta spre cele mai bune dorinţe şi cu totul a-l iubi cu o dumnezeiască şi minunată dragoste. Făcând el aşa, şi înaintând cu fiecare suiş se arăta pururea sfântul. A fost numărat întâi în ceata călugărilor. După aceea trecând prin treptele ce duc spre culmea virtuţii şi îmbogăţindu-se cu lucrarea minunilor, ca dovadă a desăvârşitei virtuţi şi a apropierii de Dumnezeu, a fost ridicat la marea înălţime a arhieriei, şi i s-a încredinţat Biserica Anastasiopolei. Acolo învăţând el pe mulţi cunoştinţa lui Dumnezeu, şi îndrumându-i a face cele ce se cuvin, şi tămăduind pretutindenea pe cei de un neam prin minuni şi prin fapte minunate, pe toţi uimind. Şi arătându-se minunat şi iubit la împăraţi şi la arhierei, şi proorocind multora cele ce aveau să fie, şi-a încheiat viaţa primind cu zâmbire cuvioasă pe îngerii ce aveau să-l ia. Se spune că cu puţin înaintea morţii, i s-a arătat în vis strălucitul mare mucenic Gheorghe şi i-a dat un toiag. Apoi i s-a arătat iarăşi călare pe un cal, trăgând cu sine şi alt cal, pe care a poruncit cuviosului să încalece, arătândui cu aceste vedenii dinainte calea ce avea să facă de acolo. Iar Sfântul Apostol Natanael a fost din Cana, cetatea Galileii, unde Hristos Dumnezeul nostru fiind chemat la nuntă de preacurata Sa Maică, a făcut întâia Sa minune, prefăcând apa în vin. Aştepta şi el venirea lui Hristos, ca un legiuitor ce era. Pe Care aflându-L Filip cel din Betsaida, şi cunoscând că aştepta venirea lui Hristos, i-a zis cu bucurie: „Aflat-am pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, de Care au scris Moise în lege şi proorocii" (Ioan I, 46). Mergând Natanail şi văzând pe Hristos, a crezut într-Însul şi L-a urmat. Şi după Patimi şi după Înviere, propovăduindu-L Dumnezeu adevărat, s-a sfârşit.
Sfântul Ianuarie Episcopul şi cei împreună cu dânsul
Diocleţian şi Maximian, păgânii împăraţi, mâniindu-se asupra creştinilor, Ianuarie episcopul a fost prins şi dus înaintea ighemonului Campaniei, Timotei. Acesta, silindu-l în multe feluri spre închinarea la idoli, cu îmbunări amăgindu-l şi cu îngroziri înfricoșândul, după ce l-a văzut neclintit în credinţa creştină, rămânând ca un stâlp, a poruncit să-l arunce spre ardere, într-un cuptor încins. Şi a fost sfântul nevătămat, ca altădată cei trei tineri în cuptorul Babilonului. După ce a ieşit din cuptor, au văzut toţi, ca nici de hainele lui nu s-a atins focul şi se mirau foarte tare. Iar ighemonului părându-i-se ca episcopul creştinilor s-a păzit întreg de foc cu puterea vrăjilor, de mai mare mânie s-a umplut şi a poruncit ca atât de mult să-l întindă pe mucenic, încât să se dezlege încheieturile din alcătuirile lor, şi aşa întins să-l bată fără milă. Aceasta făcându-se, atât de mult l-au bătut, până ce tot trupul lui s-a sfărâmat, încât se vedeau oasele goale şi pământul s-a umplut de sânge. La o înfricoşătoare privelişte ca aceasta au mers şi doi clerici: Faust diaconul şi Desiderie citeţul, şi stăteau în mulţime, privind la pătimirea sfântului episcop. Şi păgânii i-au cunoscut că sunt creştini, deoarece pe de o parte aceia se bucurau cu duhul de vitejeasca lui răbdare, iar pe de alta plângeau pentru chinurile cele cumplite ce i se dădeau, căci şi vinele sfântului se vedeau curmate. Deci, păgânii i-au prins pe amândoi, pe Faust şi pe Desiderie şi, legându-i împreună cu Sfântul Mucenic Ianuarie episcopul, i-au dus după ighemon în cetatea Putioli. Şi acolo i-au aruncat în temniţă. Şi erau închişi pentru Hristos în temniţa aceea Proclu şi Sosie, diaconii cetăţii Putioli, şi doi oameni simpli, Eutihie şi Acution, osândiţi spre mâncarea fiarelor. Apoi, în ziua următoare au fost scoşi toţi la privelişte, împreună cu episcopul, şi au fost daţi la fiare. Iar Dumnezeu, Care se preamăreşte în sfinţii Săi, a astupat gurile fiarelor la acea privelişte, ca altădată în groapa în care a fost aruncat Daniil, încât nici una din fiare nu s-a atins de vreun mucenic, ci toate, schimbându-şi cruzimea cea firească în blândeţe de oaie, au mers şi au căzut la picioarele sfântului episcop. O minune ca aceea mai presus de fire, i-a adus pe toţi cei ce priveau în mirare şi spaimă. Însă ighemonul, socotind şi această dumnezeiască putere ca vrăjire creştinească, gândea cum să dea pierzării desăvârşite pe arhiereul lui Dumnezeu şi pe cei împreună cu el. Astfel, tulburându-se cu mintea, deodată a orbit şi cu ochii cei trupeşti, orb fiind de demult cu ochii cei sufleteşti, şi căuta un povăţuitor, pipăind pereţii. Iar după ce arhiereul şi mucenicul lui Hristos, Ianuarie, fiind fără răutate, s-a rugat pentru acel vrajmaş al său, pentru ighemonul Timotei, acela îndată a văzut trupeşte, dar nu şi sufleteşte. Iar oamenii care priveau spre toate acele minuni, au crezut în Hristos, fiind la număr cam cinci mii. Însă nemulţumitorul şi împietritul la inimă ighemon, care din orbire se luminase cu rugăciunile mucenicului, nu numai că n-a cunoscut adevărul, ci mai mult a înnebunit. Şi în loc să aducă laudă adevăratului Dumnezeu, lui Hristos, Domnul nostru, el îl hulea: Iar pentru întoarcerea către El a poporului cel atât de numeros, îndrăcindu-se de mânie, a poruncit ca să taie cu sabia pe sfinţii mucenici. Şi astfel, arhiereul lui Dumnezeu Ianuarie, sfinţitul mucenic, cu ai săi împreună pătimitori: Faust, Proclu şi Sosie diaconii, Desiderie citeţul, Eutihie şi Acution, au luat cununa mucenicească, fiind ucişi cu sabia, afară din cetatea Putioli. Iar trupurile sfinţilor le-au adunat câte unul cetăţile cele dimprejur, străduindu-se fiecare cetate, ca să aibă pe mijlocitorul său către Dumnezeu. Trupul Sfinţitului Mucenic Ianuarie l-au luat napolitanii şi, ducându-l cu cinste în cetate l-au pus în biserica lor.
Sfântul Teotim, episcopul Tomisului
Cuviosul Ioan de la Lavra cea Veche
Lavra Veche se numea locaşul Cuviosului Hariton, care şi era aproape de Ierusalim în pustiul Palestinei, deoarece se zidise înaintea altor lavre de Sfântul Hariton, precum se scrie despre ea pe larg în viaţa lui. Deci, în acea veche lavră a lui Hariton s-a nevoit pustniceşte acest Cuvios Ioan, care, din tinereţe rănindu-se de dumnezeiască dragoste, s-a lipit de Dumnezeu,
după cele scrise: Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este. Şi trecând cu vederea plăcerile lumii deşarte şi mândria, şi înstrăinându-se de patrie, a luat crucea vieţii monahiceşti şi s-a dus în ţară străină, pentru Domnul, Cel ce a fost străin pe pământ, încât de la naşterea Sa şi până la moarte nu avea unde să-Şi plece capul. Şi ajungând la sfintele locuri ale Ierusalimului, închinându-se Cinstitei Cruci şi Mormântului lui Hristos Cel de viaţă primitor, a mers la lavra cea zisă mai sus, a Sfântului Hariton, şi s-a învrednicit într-însa de dregătoria preoţească, pentru viaţa lui îmbunătăţită, căci s-a arătat următor pustnicilor celor de demult, înfrânându-şi patimile cele trupeşti cu mare înfrânare, cu stările la rugăciune cele de toată noaptea, cu pomenirea morţii, cu nevoinţele cele de multe feluri, cu care şi-a subţiat trupul foarte, încât s-a făcut înger pământesc în trup. Apoi, după viaţa cea îndelungată şi desăvârşită spre plăcerea lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul, dus fiind sufletul lui de mâinile sfinţilor îngeri cei fără de trup în locaşul ceresc cel neînvechit. El este numit de alţii „al peşterii celei vechi”, în loc de „al lavrei celei vechi”, deoarece lavra cea veche a Cuviosului Hariton a fost la început o peşteră tâlhărească, în care, Cuviosul Hariton fiind legat de nişte tâlhari, s-a dezlegat prin minune, fiindcă au murit deodată tâlharii aceia, bând nişte vin otrăvit de veninul unui şarpe. Iar după ce s-a dezlegat, a aflat în peşteră mult aur şi a făcut mai întâi o biserică în aceeaşi peşteră şi a adunat fraţii, iar după aceea a zidit mănăstirea deasupra peşterii. Iar de vreme ce Cuviosul Ioan a vieţuit în acea peşteră veche, slujind în biserică, de aceea a fost numit şi „al peşterii celei vechi”.
Sfintele Muceniţe fecioare Irina, Agapia şi Hionia (+304)
Aceste trei muceniţe, Agapia, Hionia şi Irina, erau surori şi au trăit pe vremea crudului împărat Diocleţian, în părţile Tesalonicului. Părinţii lor erau închinători la idoli, dar ele îşi închinaseră viaţa pentru dragostea lui Iisus Hristos, ca şi învăţătorul lor, Sfântul preot Zoil. Deci, fiind prinse, cele trei surori au fost aduse înaintea dregătorului Sisinie. Cu multe ispitiri şi ameninţări le îndemna el să jertfescă idolilor, dar sfintele fecioare îl înfruntau cu îndrăzneală, într-un singur glas, zicând că ele preamăresc pe Domnul Hristos şi se simt fericite să-şi dea viaţa pentru El şi că nici o clipă, nu se gândesc să se închine la idolii păgânilor. Deci, făcându-i-se milă de tinereţea şi frumuseţea lor, dregătorul le-a trimis în temniţă, pentru răzgândire, dar sfintele fecioare au rămas statornice în credinţa lor. Înfuriat de dârzenia împotrivirii lor, Sisinie a poruncit ca Agapia şi Hionia să fie arse de vii. În cântece de laudă şi de mulţumire, cele două fecioare şi-au dat duhul în mâinile Domnului Hristos, ca nişte muceniţe vrednice de El. Irina, cea mai tânără dintre dânsele, a fost ameninţată cu aceeaşi moarte, dacă nu se leapădă de Hristos şi nu se jertfeşte idolilor. Dar nimic nu a putut să o înspăimânte. Când i s-a spus că are să fie dusă într-o casă de desfrâu, ea a răspuns: "Sunt gata a îndura toate, pentru numele Dumnezeului meu. Că necurăţia, care se face fără de voie, nu se socoteşte păcat la Dumnezeu, ci aduce cununa celui care nu o voieşte". Deci, a fost dusă de doi ostaşi spre casa de desfrâu, dar ajungând la un deal, din rânduială dumnezeiască, cu o zi înainte de Paşti, unul dintre ostaşi şi-a încordat arcul şi, săgetând-o, Sfânta Irina a fost omorâtă. Şi aşa şi-a dat sfârşitul,
numărându-se cu Mucenicii.
numărându-se cu Mucenicii.
Sfântul Pudens este pomenit de Sfântul Apostol Pavel în Epistola lui, a doua către Timotei, unde zice: „Închină-se vouă şi Pudens” (II Tim. 4, 21). Acest Sfânt Pudens era dregător în sfatul Romei, bărbat dreptcredincios, care a primit în casa lui pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, precum şi adunarea credincioşilor. Casa lui s-a prefăcut, după aceea, în biserică şi se numea „Păstoreasca”, sau „Pudentiana” după numele lui. Acolo, Sfântul Petru lucra cele sfinte. De Sfantul Trofim, pomenesc şi Faptele Apostolilor (Fapte, 20, 4) dar şi Sfântul Pavel, în Epistola sa a doua, către Timotei, zicând: „Pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet” (II Tim. 4, 20). Acesta era din Efes şi, împreună cu Pudens şi cu Aristarh, a însoţit pe Apostolul Pavel, în toateSfântul Apostol Aristarh era din Tesalonic (Fapte 20, 4). El a mers cu Apostolul Pavel în Asia, la Efes, la Colose şi la Roma (Col. 4,10, Filimon v. 24) unde a stat cu Pavel şi în temniţă. Ajuns episcop în Apameea Siriei, până la adânci bătrâneţi, a adus pe mulţi la cunoştinţa Evangheliei.
călătoriile sale în Asia, Grecia şi în Iudeea (Fapte, 21, 29). Iar la sfârşit, adică la tăierea lui Pavel de către Nero în Roma, au fost tăiaţi şi aceşti trei Apostoli ai Domnului, Aristarh, Pud şi Trofim, împreună cu Sfântul Pavel.
Sfântul Martin Mărturisitorul, papă al Romei
Sfântul Martin a trăit pe vremea împăratului Constantin, nepotul lui Iraclie împăratul şi era din Toscana Italiei. Deci, strălucind între clericii din vremea sa, după sfârşitul fericitului papă Teodor, a luat el scaunul Bisericii din Roma. Era vremea când împăraţii din Constantinopol mai stăpâneau încă Roma cea veche, dar, mai ales, era vremea când se răspândea în tot Răsăritul erezia monoteliţilor, adică erezia acelora care mărturiseau că este numai o singură voie în Hristos Domnul nostru, împotriva dreptei credinţe, care învaţă că în Domnul nostru, Dumnezeu întrupat fiind El, sunt două firi şi două voinţe, firea şi voinţa Lui de Dumnezeu şi firea şi voinţa lui de om, fiecare avându-şi voia ei deosebită, dar amândouă aceste puteri fiind puse în slujba unei singure persoane, Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care a lucrat El mântuirea noastră. Trecând de partea ereticilor, împăratul din Constantinopol, a scris o epistolă, prin care îndemna toată creştinătatea să îmbrăţişeze mincinoasa învăţătură. Şi o astfel de scrisoare a fost trimisă şi Sfântului Martin din Roma, dorind împăratul ca şi noul papă să întărească aceasta erezie. Deci, fericitul Martin, cu sfatul Sfântului Maxim Mărturisitorul, care în acea vreme se afla la Roma, a adunat un sinod (649), chemând pe cei 105 episcopi ai Apusului şi, punând înaintea lor rătăcirea monotelită şi scrisoarea împărătească, numită Tipos, le-a osândit pe amândouă, ca fiind nişte erezii, îndemnând pe credincioşii din toată lumea să rămână în dreapta credinţă. În mânia sa, împăratul a trimis la Roma pe căpetenia oştirilor sale, Olimpiu, ca să prindă pe Martin şi să-l aducă în faţa judecăţii, la scaunul împărătesc din Constantinopol. Dar Olimpiu nu a izbutit şi atunci împăratul a trimis pe Teodor Caliopi, o altă căpetenie de oaste, care, cu toată împotrivirea credincioşilor, a smuls pe sfântul papă din Roma, în ziua de 18 iunie 653, l-a urcat într-o corabie şi, după trei luni de călătorie pe mare, a ajuns în insula Naxos din Ciclade, unde a trăit un an de mari lipsuri, suferinţe şi batjocuri. A ajuns la Constantinopol la 17 septembrie 654 şi acolo a fost aruncat în temniţă. Fiind judecat şi despuiat de semnele demnităţii sale, a fost condamnat şi purtat în lanţuri pe uliţele cetăţii. Între timp, Pavel, patriarhul Constantinopolului îmbolnăvindu-se şi mustrat fiind de conştiinţă pentru învoirea sa cu erezia monotelită, a rugat pe împărat, înainte de a muri, să înceteze batjocura împotriva acestui păstor neînduplecat, papa Martin. Dar acesta a fost, totuşi ţinut încă un an în temniţă şi în cele din urmă a fost surghiunit în Cherson.
Cu trupul istovit de suferinţe şi cu sufletul întristat de fărădelegile pământului, Sfântul Martin şi-a dat sufletul, ca un mărturisitor al dreptei credinţe, la 16 septembrie 655. Moaştele lui s-au adus, din Cherson, la Roma, în acelaşi an.
Sfântul Mucenic Artemon, preotul din Laodiceea (+303)
Roma Diocleţian, cumplitul prigonitor al creştinilor, trăia în Laodiceea, cetate din Asia Mică, un bătrân, anume Artemon, care şaisprezece ani fusese citeţ în biserica din cetatea sa, vestind credincioşilor Sfintele Scripturi iar, de treizeci şi trei de ani, era preot, povăţuind obştea dreptcredincioasă din Laodiceea, pe calea mântuirii, după poruncile lui Hristos, toată viaţa închinând-o slujirii lui Dumnezeu şi semenilor. Deşi era împovărat de ani, n-a avut parte însă să-şi sfârşească viaţa în tihnă. Peste capul lui albit s-a abătut furtuna prigoanei. Patrichie, un dregător împărătesc, rău la inimă, a fost trimis din Roma în părţile Laodiceei, să împlinească poruncile împărăteşti de prigonire a creştinilor. Acesta, mergând la vânătoare şi întorcându-se cu mult vânat, a vrut să mulţumească zeilor săi păgâni, aducându-le jertfă. Deci, intrând Patrichie în capiştea zeiţei Artemida, a găsit zeii cei neînsufleţiţi prăbuşiţi ţăndări, pe lespezile templului. Plin de mânie, a aflat, de la un martor mincinos, că episcopul Sisinie şi bătrânul preot Artemon au dărâmat zeii. Îndată a poruncit să fie prinşi toţi creştinii, iar el a pornit, cu mult popor, să dea foc bisericii creştinilor. Pe drum, însă, dregătorul Patrichie s-a îmbolnăvit de moarte şi s-a întors acasă, trimiţând episcopului Sisinie cuvânt să se roage pentru dânsul. Episcopul i-a trimis răspuns că, de va crede în Hristos, se va vindeca. Iar dregătorul i-a scris: „Cred în Dumnezeul tău", şi îndată s-a făcut sănătos. Dar dregătorul nu şi-a ţinut cuvântul şi tot prigonitor a rămas. Deci, mergând el în Cezareea Capodochiei, unde rânduise mare adunare de popor, pentru pedepsirea creştinilor, Patrichie a poruncit să fie adus preotul Artemon şi, silindu-l să aducă jertfă zeilor, bătrânul preot a răspuns: „Şaptezeci şi şapte de ani am de când slujesc lui Dumnezeu şi acum să slujesc idolilor?" Şi, nevrând el să jertfească, dregătorul a poruncit să ardă o tăblie de fier în care a pus pe Sfântul Mucenic şi, încă şi ţepuşe de fier a înroşit în foc şi au început să-l înţepe, iar cu fiare ascuţite să-i taie mădularele trupului. Şi, văzând răbdarea Sfântului, dregătorul a poruncit să fie aruncat în temniţă. Iar, a doua zi, pe când se fierbea o căldare cu smoală, Sfântul Artemon a fost răpit de un înger din faţa dregătorului. Până la urmă, a fost prins de alţi necredincioşi şi, mărturisind că este creştin, i s-a tăiat capul. Şi aşa a luat cununa muceniciei.
Sfântul Mucenic Sava s-a născut în anul 334, într-un sat din zona Buzăului, în perioada în care goţii stăpâneau Dacia Carpatica. Părintele său duhovnicesc era preotul Sansala. Cei doi erau călugări misionari în ţinutul Buzăului unde, probabil, era şi o episcopie şi converteau la creştinism numeroşi daco-romani, goţi şi „barbari” închinători la idoli. În actul martiric al Sfântului Mare Mucenic Sava, se spune că în primăvara anului 372, a treia zi de Paşti, noaptea, ostaşii lui Athanaric, au prins pe preotul Sansala, cât şi pe fericitul Sava, i-au legat şi i-au bătut, făcându-le multe răni pe trup, ca să se închine idolilor şi să mănânce cele jertfite lor. Sfântul Sava, înfruntându-i cu bărbăţie, a fost condamnat la moarte prin înecare. Legându-i un lemn de gât, l-au aruncat în râul Buzău. Aşa s-a săvârşit Sfântul Mucenic Sava la varsta de 38 de ani. Martiriul său a avut loc la 12 aprilie, 372. Moaştele sale au fost luate de creştini şi de preotul Sansala şi ascunse. Apoi, de frica goţilor, „au fost trecute din ţara barbară în România”, adică în Imperiul Roman, la episcopul Ascholius al Tesalonicului, de origine din Capadocia. Prin anii 373-374, la cererea Sfântului Vasile cel Mare către dregătorul Scitiei Mici, Iunius Soranus, „de a-i trimite moaşte de sfinţi”, prezbiterii din Dacia au trimis moaştele Sfantului Mucenic Sava la Cezareea Capadociei, însoţite de o scrisoare. Scrisoarea, a fost întocmită de un preot învăţat din Dacia sau de Sfântul Bretanion de la Tomis, poarta titlul „Epistolă a Bisericii lui Dumnezeu din Goţia (Dacia) către Biserica lui Dumnezeu ce se găseşte în Capadocia şi către toate Bisericile locale ale Sfintei Biserici universale”. Ea a fost adresată, deci, tuturor Bisericilor locale, nu numai celei din Capadocia, dându-i-se un caracter ecumenic, universal, căutând să facă cunoscut tuturor că şi în Dacia Carpatica sunt martiri pentru Evanghelia lui Hristos. Din mai 1996, Sfântul Mucenic Sava a devenit protectorul oraşului Buzău.
Sfântul Apostol Irodion era de neam din Tarsul Ciliciei, ruda Sfântului Apostol Pavel şi slujitor al Sfinţilor Apostoli în toate. El a fost pus episcop Neopatarelor şi pe mulţi din elini i-a întors prin sfânta lui învăţătură la Hristos. Pentru acest lucru pizmuindu-l evreii, au năvălit asupra lui împreună cu slujitorii de idoli şi l-au muncit tare, căci unii îl băteau pe Sfântul Irodion, unii cu pietre îi sfărâmau gura, iar alţii cu lemne îl loveau peste cap. După aceea cu un cuţit a fost lovit, fiind ca şi mort scăldat în sânge. Socotind că a murit, l-au lăsat şi s-au dus, dar Sfântul Apostol, cu darul lui Dumnezeu rămânând viu, a propovăduit după aceea Cuvântul Domnului în Roma, împreună cu Sfântul Apostol Petru. Sfântul Apostol Pavel, scriind de la Corint Epistola către romani, a pomenit despre Sfântul Irodion, care era pe atunci în Roma lângă Sfântul Petru, zicând: „Închinaţi-vă lui Irodion, ruda mea”. Când Sfântul Petru a fost răstignit, atunci Sfântul Irodion, după mărturia lui Metafrast, a fost tăiat împreună cu Sfântul Olimp şi cu mulţime de credincioşi. Sfântul Apostol Agav, a fost plin de proorocescul dar. Despre el vorbesc Faptele Apostolilor astfel: S-au pogorât din Ierusalim prooroci în Antiohia
şi, sculându-se unul dintre dânşii cu numele Agav, arăta cu duhul, că avea să fie foamete mare în toată lumea, care a şi fost pe vremea lui Claudie Cezarul. Şi iarăşi în Cezareea Sfântul Agav a spus mai dinaintea Sfântului Apostol Pavel, pătimirile cele ce avea să le aibă în Ierusalim. Luând brâul lui Pavel şi legându-şi mâinile şi picioarele sale, a zis: „Aşa grăieşte Duhul Sfânt: pe bărbatul al căruia este brâul acesta, aşa îl vor lega în Ierusalim iudeii şi-l vor da în mâinile neamurilor”. Sfântul Agav a propovăduit pe Hristos în părţile ce i se orânduiseră lui şi pe mulţi a întors la Hristos Dumnezeu. Sfântul Apostol Ruf, despre care grăieşte Sfântul Pavel, în Epistola către Romani, zicând: „Închinaţi-vă lui Ruf celui ales întru Domnul, a fost episcop în Teba din Elada”. Toţi aceşti apostoli din numărul celor 70 au propovăduit în lume bunavestire a lui Hristos, aducând pe cei necredincioşi la adevărata credinţă şi munciţi fiind în multe feluri de către iudei şi de elini, s-au sfârşit.
Sfântul Gheorghe Mărturisitorul, mitropolitul Mitiliniei
Acest Cuvios Părinte Gheorghe, iubind pe Hristos din tinereţe, a primit viaţa monahicească, a trecut prin toată fapta bună şi a câştigat smerita cugetare, ca nimeni altul. Iar mai înainte de împărăţia lui Leon Armeanul şi de înnoirea luptei împotriva icoanelor, s-au făcut oarecare semne care arătau mai înainte primejdia şi tulburarea Bisericii lui Hristos ce era să fie. Şi s-a împlinit aceasta degrabă, pentru că, venind la împărăţie cel mai sus pomenit Leon Armeanul, când a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Dumnezeu, chemând la Constantinopol pe mulţi episcopi, voia să-i amăgească la eresul său cel luptător de icoane. Atunci, fiind chemat şi Sfântul Gheorghe mitropolitul Mitiliniei, s-a arătat ostaş viteaz al lui Hristos. Că mulţi învoindu-se la credinţa cea rea a împăratului, el, prin înţelepciunea cea bogată, a ruşinat pe împărat, iar pe mincinosul patriarh Teodot şi pe ceilalţi cu dânşii eretici, i-a făcut să-şi cunoască amăgirea lor. Iar împăratul şi mincinosul patriarh, nesuferind mustrările de la dânsul, l-au izgonit în Kerson, iar în locul lui a pus mitropolitul pe un oarecare eretic, care, asemenea porcului care iese din pădure, a muşcat şi a prihănit via lui Hristos, călcând sfintele icoane şi tulburând ca o fiară oile cele cuvântătoare. Sfântul Gheorghe, petrecând în surghiun celelalte zile ale vieţii sale, a făcut multe minuni, cu darul lui Hristos. După aceea, sosind vremea morţii lui, a răsărit pe cer o stea foarte luminoasă, care s-a văzut şi în insula Lezviei, vestind mai înainte sfârşitul lui cel fericit. După aceea s-a cunoscut şi în Mitilinia de către oile cele cuvântătoare, ducerea către Domnul a Sfântului Gheorghe păstorul lor, pentru că, pe cel ce a fost în viaţă lumina lumii, prin faptele cele bune, pe al acelui fericit sfârşit l-a preamărit Dumnezeu, prin stea luminoasă şi, după sfârşit, au izvorât din moaştele lui izvoare de minunate tămăduiri, spre preamărirea plăcutului Său.
Pomenirea Cuviosului Tit, făcătorul de minuni. Pomenirea sfinţilor mucenici şi fraţi buni, Amfian şi Edesie
Fericitul şi Sfântul Părintele nostru Tit a iubit din tinereţe pe Hristos şi, plecând din lume, s-a dus într-o viaţă de obşte. Luându-şi asupra sa îngerescul chip, mergea pe calea cea strâmtă şi anevoioasă a vieţii monahiceşti, cu multă răbdare pentru Dumnezeu. Şi avea atâta smerenie şi ascultare, încât nu numai pe fraţi, ci şi pe toţi oamenii i-a covârşit cu acele fapte bune. După aceasta a fost pus păstor al oilor cele cuvântătoare ale lui Hristos. Şi avea atâta blândeţe, dragoste şi milă către toţi, încât într-acea vreme nu se afla între acei bărbaţi altcineva de acest fel. Păzindu-se curat cu trupul şi cu sufletul din tânără vârstă, era ca un înger al Domnului. Drept aceea a fost şi făcător de minuni, stâlp însufleţit şi nemişcat s-a arătat Sfintei Biserici, care era tulburată de eresul luptei împotriva icoanelor. Şi lăsând ucenicilor săi exemplu de viaţă pustnicească, s-a dus către Domnul. Iar sfinţii mucenici Amfian şi Edesie au trăit pe vremea împăratului Maximian, fraţi din maică, din pământul Lidiei. Mergând ei la Berit, şi de mucenicul Pamfil fiind învăţaţi în dreapta credinţă, au stat înaintea stăpânitorului Urban. Şi propovăduind Amfian, în privelişte, pe Hristos Dumnezeu, a fost bătut peste obraz şi călcat de picioarele ostaşilor, apoi ungându-i picioarele cu untdelemn le ardeau cu foc, şi mai în urmă l-au spânzurat, aşa încât se vedea sfântul cu totul umflat, coastele fiindu-i zdrobite de multele lovituri ale picioarelor ostaşilor, iar carnea de pe picioare arsă de foc. Dar rămânând în credinţa şi mărturisirea lui Hristos, a fost aruncat în adâncurile mării şi acolo s-a săvârşit. Iar Edesie, la Alexandria cea din Egipt, fiind judecat a se necăji la minele de aramă. Şi văzând pe guvernatorul Ieroclis că chinuieşte pe creştini, necruţându-se pe sine, cu însăşi mâna sa, a bătut pe acel stăpînitor, şi pentru aceasta la multe chinuri a fost dat. Şi fiind aruncat în mare, s-a săvârşit şi a luat cununa muceniciei.
Sfânta Maria Egipteanca
Aceasta a fost din Egipt. Încă de la vârsta de 12 ani s-a despărţit de casa părintească şi a mers în Alexandria. Era tânără şi frumoasă şi a căzut într-o desfrânare fără saţiu, încât s-a făcut ademenitoare multor suflete de bărbaţi tineri şi bătrâni, cu desfătările pierzaniei desfrânării. Deci, petrecând ea şaptesprezece ani în cea mai adâncă viaţă păcătoasă, părându-i-se că numai aceasta este viaţa, Dumnezeu i-a întins o mână de ajutor, făcând ea un îndreptar de întoarcere la pocăinţă, de nevoinţă peste fire şi de neasemuită sfinţenie. Că, dorind să se închine lemnului Sfintei Cruci, a mers la Ierusalim, vânzându-şi trupul corăbierilor, drept plată de călătorie. Dar, încercând să se apropie de lemnul Sfintei Cruci, s-a întâlnit cu o Putere nevăzută, care o respingea afară din biserică, şi n-o lăsa să intre. Şi, făcând încercare de mai multe ori şi neizbutind şi-a dat seama de viaţa ei păcătoasă. Şi aşa a început plânsul şi pocăinţa Mariei. Şi a pus chezaş pe preacurata Fecioară Maica lui Dumnezeu că de va fi lăsată să intre înăuntru, va trăi cu înţelepciune, şi nu va mai sluji vieţii celei rele, şi nici poftelor şi dezmierdărilor trupeşti. Deci, luând chezaşă pe Preacurata, că de o va lăsa să intre îşi va schimba viaţa, şi-a dobândit dorirea şi şi-a ţinut făgăduinţa. Având trei pâini uscate drept merinde, a trecut Iordanul şi s-a afundat în pustie. Nevoinţele ei au fost multe şi grele, lacrimile neostoite, postul, rugăciunea, goliciunea trupului în frig şi în arşiţa soarelui. Şi, aşa, a trăit 47 de ani în aspră pocăinţă, în încercări şi ispite, aflând mântuirea. Şi atât s-a înălţat deasupra patimilor, cât trecea şi apa Iordanului pe deasupra şi, când sta la rugăciune, se înălţa în sus, ca de un cot de la pământ, neavând alt martor decât pe Dumnezeu, iar la sfârşitul vieţii, pe dumnezeiescul ei duhovnic, Sfântul Zosima. Şi aşa, biruind firea omenească prin nevoinţa ei şi cu harul lui Hristos, şi dobândind îngereasca petrecere, cea mai presus de om, încă din lumea aceasta, Sfânta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, în vârstă de 76 de ani, în anul 431, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr.
Sfântul mucenic Ipatie, episcopul Gangrelor
Sfântul Sfinţitul Mucenic, cel între sfinţi părintele nostru Ipatie a înflorit în Cilicia, s-a nevoit în Galatia, a ajuns arhiereu în Gangre şi luând parte la Sinodul întâi Ecumenic al celor trei sute optsprezece părinţi de Dumnezeu purtători, a fost cu totul plin de Duhul Sfânt. El a ajuns vestit prin aceea că, după ce a răbdat multe ispite, a ajuns să săvârşească felurite minuni. Odată când se întorcea din cetatea împărătească, unde săvârşise minunea uciderii în faţa tuturor a balaurului aşezat lângă cămările împărăteşti, şi se îndrepta către scaunul său de la Gangre, unii dintre aceia care împărtăşeau erezia lui Novat şi care de mai multă vreme purtau în inimi ură cumplită împotriva lui, aţinându-i calea în nişte locuri strâmte şi pline de prăpăstii, pe unde obişnuia sfântul să treacă şi stând ascunşi acolo, când sfântul a ajuns în dreptul lor au năvălit asupra lui, întocmai ca nişte fiare sălbatice scăpate dintr-o cursă, unul cu lemnul, altul cu piatra, iar altul cu sabia, împingându-l către prăpastie. Şi aruncându-l de la o mare înălţime în acea prăpastie, i-au făcut o mulţime de răni, întocmai precum mai înainte făcuseră şi iudeii celui dintâi mucenic Ştefan. Deci, sfântul căzând pe jumătate mort în apa care trecea prin acea prăpastie, după ce s-a deşteptat din durere, ridicându-şi ochii către cer, a zis: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta". Dar chiar pe când se ruga, o femeie necurată şi blestemată, luând o piatră mare şi lovindu-l în cap, l-a lipsit pe sfânt şi de rămăşiţa de viaţă care mai era în el, nenorocita şi ticăloasa. Şi sfântul suflet al fericitului Ipatie s-a dus în mâinile lui Dumnezeu, iar femeia aceea blestemată, fiind cuprinsă de un duh necurat, îşi lovea neîncetat pieptul cu aceeaşi piatră, cu care lovise pe sfânt. Asemenea şi toţi cei ce luaseră parte la uciderea sfântului au început să fie chinuiţi de duhurile necurate. Şi, ascunzând trupul sfântului într-o şură cu paie, au plecat de acolo. Dar ţăranul, a căruia era şura, venind să ia nutreţ pentru vitele lui a auzit slavoslovire de cântece cereşti şi dând mai apoi de trupul neînsufleţit al fericitului părinte, a vestit tuturor aceasta. Locuitorii cetăţii Gangrelor aflând despre aceasta, s-au adunat acolo şi cu jale de obşte luând sfintele moaşte ale episcopului lor, le-au adus în cetatea lor, aşezându-le într-un loc de seamă. Iar femeia aceea venind şi lovindu-şi continuu pieptul cu piatra cu care omorâse pe sfânt, după ce dumnezeieştile lui moaşte au fost aşezate în mormânt, îndată a luat vindecare şi tot aşa şi ceilalţi ucigaşi ai sfântului. Şi multe alte minuni s-au mai făcut cu prilejul înmormântării moaştelor sfântului, pe care însă, pentru mulţimea lor, le-am lăsat deoparte.
Pomenirea sfinţilor mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, Chiril diaconul şi mulţi alţii împreună cu ei
sub poruncile lui. Dar cei ce au pătimit, în locul chinurilor de aici, au dobândit fericirea cea nesfârşită; pe când lucrătorilor nedreptăţii li s-a pregătit pedeapsa focului şi chinul cel veşnic.
Bunavestire
Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: “Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” Iar în a şasea lună a fost trimis îngerul Gavriil de la Dumnezeu, întro cetate din Galileea, al cărei nume era Nazaret, către o fecioară logodită cu un bărbat care se chema Iosif, din casa lui David. Iar numele fecioarei era Maria. Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Şi îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt Se va chema şi Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, părintele Său. Şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va avea sfârşit. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând îngerul, i-a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema. Şi iată, Elisabeta, rudenia ta, a zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numita stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Şi a zis Maria: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” Şi îngerul a plecat de la ea.