Lustrabilii nu vor nici legea bunului simţ
Vetala criză politică poate distruge România
Guvernul Boc se află din nou în faţa unui examen major. Opoziţia ameninţă cu trecerea moţiunii de cenzură şi în consecinţă cu căderea executivului. Cred că în realitate nici Ponta şi nici Antonescu nu-şi doresc în acest moment scaunul de la Palatul Victoria, chiar dacă liderul liberal a declarat că şi-ar asuma sarcina guvernării. Ce ar însemna în acest moment căderea guvernului, indiferent cât de bun sau incapabil ar fi acesta? În primul rând ar însemna întârzierea sau chiar anularea creditelor de la FMI şi Uniunea Europeană, pentru că s-ar întârzia nepermis de mult aplicarea măsurilor anticriză. În acelaşi timp, discuţiile pentru formarea unui nou guvern ar arunca România într-o criză politică cu atât mai gravă cu cât s-ar suprapune peste cea economică. România ar urma scenariul Greciei şi mai nou al Ungariei, ţară care a anunţat că are şanse mici să evite intrarea în incapacitate de plată. Datoria publică a Ungariei a depăşit 70 de procente din PIB. Partidul socialist din Ungaria, care a guvernat până recent ţara vecină, nu a redus salariile şi pensiile ci le-a îngheţat timp de un an preferând să crească taxele. În acestă situaţie industria a scăzut foarte tare şi cheltuielile publice au fost suportate din credite. Pe cale de consecinţă bugetul Ungariei s-a împovărat îngrijorător, datoria publică ajungând la un nivel fără precedent. În România deocamdată datoria publică este sub 30 la sută din PIB. Dacă banii de la FMI şi Comisia Europeană vor fi investiţi în economie şi nu consumaţi în domenii neproductive, România are şanse reale să termine anul 2011 într-o uşoară creştere economică, aşa susţin specialiştii Băncii Mondiale. În aceste condiţii, chiar dacă măsurile anticriză sunt dureroase pentru populaţie, nu cred că este momentul acum pentru adâncirea crizei, cu costuri sociale şi mai grave. Opoziţia a prins un moment favorabil să se afirme în apărătorul populaţiei sărăcite. Dar nici opoziţia nu are soluţii miraculoase de ieşire din criza economică. Declanşarea unei crize politice ar fi ce-a mai proastă soluţie pentru moment. De aceea, cu tot scandalul pe care-l fac, nici social-democraţii şi nici liberalii nu sunt hotărâţi să-şi asume guvernarea, pentru că asta ar însemna o erodare gravă a imaginii şi pierderea electoratului. În momentele de criză cel mai uşor este în opoziţie, postura din care se poate crtica orice. Pentru că sunt convins că indiferent ce măsură anticriză ar fi luat Guvernul, opoziţia ar fi găsit mii de argumente cu care să demonstreze că este proastă dar fără să propună nimic în loc. Poate doar o adâncire a crizei prin dărâmarea Guvernului.
Jos Guvernul… Sus cine?
Unde sunt vremurile când zeci de mii de oameni cântau zile întregi în Piaţa Universităţii uniţi de un singur ideal, democratizarea României? Sau când mii de studenţi plecau la un singur semn din campusurile universitare ale Bucureştiului spre „kilometrul zero” al democraţiei? Sau momentele în care puhoiul de siderurgişti hunedoreni blocau intersecţia de la Sântuhalm să-şi facă auzit glasul? Văzând manifestările organizate de sindicate împotriva măsurilor anticriză, aş putea spune că acele vremuri au apus de mult. Cu tot sprijinul mass-media care susţine întru totul orice acţiune antiguvernamentală, sindicatele nu mai sunt capabile să-i scoată în stradă pe români. Există mai multe explicaţii pentru această amorţeală în care a căzut întreaga societate. Dar principala cauză este lipsa încrederii. Oamenii sunt disperaţi, sunt revoltaţi, unii dintre ei chiar înfometaţi, dar sunt lipsiţi de orice perspectivă. Nu e uşor să strigi „Jos guvernul!” când nu ai ce să pui în loc. Oamenii nu mai au încredere în clasa politică. Şi atunci pentru ce să iasă în stradă? În Piaţa Universităţii se punea problema schimbării lui Iliescu, a foştilor nomenclaturişti, a foştilor securişti. Era imediat după revoluţie şi lumea încă mai credea în minunea învierii României. Am ratat momentul atunci. Iliescu, foştii nomenclaturişti şi foştii securişti, fie ei şi doar informatori, ne-au învins. Au învins România! Pentru ce să mai iasă acum românii în stradă? Da, le este foame, sunt disperaţi, sunt afectaţi de criză. Dar cu ce este mai bun Ponta decât Boc sau Antonescu decât Geoană. Cu nimic. Nici unul dintre politicieni nu a reuşit să câştige cu adevărat încrederea populaţiei. Românii au fost minţiţi timp de 20 de ani şi cumpăraţi odată la patru ani cu pomeni electorale. Acum plătim lipsa de viziune a tuturor partidelor şi liderilor perindaţi la cârma României timp de 20 de ani. Guvernele nu au gândit nici o strategie pe termen lung, România a fost condusă cu planuri croite între două campanii electorale. Setea de putere a fost singurul motiv pentru care au intrat în politică toţi conducătorii de la Preşedinte la ultimul primar. Şi atunci de ce să fie poporul masa de manevră a celor care au adus corupţia la cel mai înalt nivel şi minciuna la rang de politică naţională?
Ţări sărace, ţări bogate… diferenţa o fac oamenii
Un studiu sociologic arată că în România nevoile primare ale populaţiei sunt, în ordine: Sănătatea, Banii şi Dragostea. Bine înţeles cu banii se pot obţine hrană, adăpost, confort, îmbrăcăminte, distracţie. Unul dintre modurile de a atinge aceste obiective este să fi bogat. După cum există oameni bogaţi şi oameni săraci, tot aşa există şi ţări bogate sau ţări sărace. Diferenţa dintre ţările bogate şi cele sărace nu constă în vechimea lor. Acest fapt poate fi dovedit dacă dăm exemplu state precum India sau Egiptul care există de mii de ani dar sunt sărace. Spre deosebire de acestea, sunt ţări ca Australia, Noua Zeelandă, care în urmă cu 150 de ani erau necunoscute, iar astăzi sunt ţări dezvoltate şi bogate. Diferenţa dintre ţările bogate şi cele sărace nu este legată nici de resursele naturale pe care acestea le posedă. De exemplu, Japonia, care are un teritoriu mic şi muntos, care nu este deloc potrivit nici agriculturii nici creşterii vitelor, şi nici nu are petrol sau minereuri este a doua putere economică mondială. Teritoriul său este ca o mare fabrică ce importă materie primă din toată lumea, o prelucrează, iar produsul rezultat este exportat apoi în toată lumea, acumulând în acest mod bogăţia. Mai există şi Elveţia, ţară fără acces la mare, dar care deţine una dintre cele mai mari flote maritime din lume. Care nu are cacao, dar are ciocolata cea mai bună din lume, Care în puţinii ei kilometri pătraţi creşte vite şi permite cultura agricolă doar patru luni pe an, deoarece în restul timpului este foarte frig. Dar care are cele mai bune produse lactate din Europa. Şi care ca şi Japonia, nu are materie primă dar exportă produse greu de întrecut. O ţară pe care siguranţa, ordinea şi munca au transformat-o în „casa de bani” a lumii. Nu este mici inteligenţa oamenilor cea care face diferenţa între bogăţie şi sărăcie… Acest fapt este demonstrat de studenţii din ţările sărace care învaţă în ţările bogate şi obţin rezultate remarcabile în domeniile pe care le studiază. Un alt exemplu poate fi văzut la managerii din ţările occidentale care vizitează România. Vorbind cu ei ne putem da seama că nu există nici o diferenţă intelectuală notabilă între aceştia şi managerii de la noi. În sfârşit putem spune că nici rasa nu face diferenţa între săraci şi bogaţi. În ţările Europei Occidentale sau în SUA putem vedea cum „leneşii” (hispanici sau africani) demonstrează că sunt forţa productivă a respectivelor state. Şi atunci, ce face diferenţa? Atitudinea oamenilor face diferenţa dintre ţările bogate şi cele sărace. Studiind comportamentul persoanelor din ţările bogate, descoperim că marea parte a populaţiei respectă următoarele reguli: Etica; ordinea şi curăţenia; integritatea şi cinstea; punctualitatea; responsabilitatea; dorinţa de perfecţionare; respectul pentru legi şi regulamente; respectul pentru drepturile celorlalţi; dragostea pentru muncă; efortul pentru a face economi şi cheltuirea cu chibzuială. Are România nevoie de alte legi? Nu ar fi oare de ajuns să respectăm cu toţii aceste zece reguli simple? În ţările sărace, numi o mică parte din populaţie se conduce după aceste reguli în viaţa de zi cu zi. Nu suntem săraci pentru că ţara noastră nu are resurse naturale sau fiindcă natura este crudă cu noi. Suntem săraci pur şi simplu din cauza atitudinii noastre. Ne lipseşte caracterul pentru a ne comporta după aceste principii de bază ale funcţionării societăţii. Dacă vom aştepta ca Guvernul să rezolve problemele noastre va trece viaţa pe lângă noi.
Scrisoare deschisă către Europa
Tabloidul german "Bild", l-a întâmpinat în data de 6 martie pe premierul grec, aflat în vizită la Berlin, cu o scrisoare deschisă. Printre rândurile ei, se citea exasperarea nemţilor faţă de indolenţa grecilor: "Dacă citiţi această scrisoare, înseamnă că sunteţi într-o ţară diferită de a dvs. Sunteţi în Germania. Aici, oamenii lucrează până la 67 de ani, şi nu au al 14-lea salariu pentru funcţionarii publici. Aici, nimeni nu trebuie să plătească 1000 de euro mită pentru a obţine un pat în spital. Benzinăriile noastre au case de marcat, şoferii de taxi taie chitanţă iar fermierii nu păcălesc Uniunea Europeană pentru a obţine subvenţii de milioane cu plantaţii de măslini care nu există. Germania are şi ea datorii mari, dar le putem duce. Asta pentru că ne trezim devreme şi muncim toată ziua. Dorim să fim prietenii grecilor. Din acest motiv, după aderarea la euro, Germania a dat ţării voastre 50 mld de euro." Dacă Bild ar fi la Bucureşti, scrisoarea noastră către delegaţia Fondul Monetar Internaţional şi către Uniunea Europeană ar suna cam aşa: "Dacă citiţi această scrisoare, înseamnă ca n-aţi plecat încă din România. Ca să ieşim din criză, aţi dat ţării noastre 20 de miliarde de Euro. Noi v-am păcălit cu statistici falsificate, cu surse la buget inexistente, n-am redus cheltuielile publice şi nici n-am concediat pe nimeni. Aici, cei 1.400.000 de bugetari muncesc câteva ore pe zi, patru zile din săptamană, vinerea e zi scurtă iar lunea nici iarba nu creşte. Aici, oamenii işi plătesc medicamentele şi "îi ung" pe doctori ca să nu scarţâie, dar mor în spitale mizerabile cu şpagă cu tot. Din cei 6 milioane de pensionari, câteva sute de mii tot prin şpaga dată la doctori, au întinerit şi au in jur de 40 de ani. Bugetul statului e deficitar. Una din cauze este că am urmat zicala din bătrâni şi am furat pentru a doua oară imobilele furate de comunişti, vânzându-le chiriaşilor pe un preţ de nimic, iar acum trebuie să plătim din impozite amenzi şi despăgubiri de zeci de milioane de Euro din cauza sutelor de condamnări prin deciziile Curtii Europei date împotriva statului hoţ. Tribunalele iau şpagă "de la opincă până la vlădica" şi în loc să-i pună la plata pe politicienii vinovaţi, îi lasă pe urmaşii lor să fure pentru a treia oară din impozitele luate cetăţenilor nevinovaţi, banii pentru plata condamnărilor de la Curtea Europei. Ceva case de marcat avem, dar aranjate să înregistreze doar fiecare a doua plată, chitanţele la fel, de aceea banii de impozite nu prea ajung în buget, iar cei care ajung sunt repede furaţi. Dacă veţi creşte taxele sau cota unică, tot degeaba. Banii se vor scurge ca apa în nisip. Asta pentru că mulţi se trezesc la prânz, muncesc câteva ore şi îşi construiesc vile de câteva sute de metri pătraţi cu trei nivele şi bazin de înot, fără ca nimeni să-i întrebe de unde au provenit banii pentru achitarea construcţiilor. Dorim să fim prietenii FMI şi UE, dar dacă ne cereţi să nu mai furăm şi ne puneţi la muncă iese tămbălau ca în Grecia şi tot voi veţi plăti împrumutul ca să ne scoateţi din rahat şi ca să nu se ducă UniuneaEuropeană de râpă ".
Pacienţii mor, ministrul să trăiască!
Politica este o femeie uşoară, care în România vorbeşte la perfecţie limba maghiară. Altfel nu pot caracteriza atitudinea UDMR de a ieşi bine din orice criză fie ea politică sau economică. Gata să vândă pe oricine în numele „apărării drepturilor minorităţilor naţionale”, politicienii UDMR s-au adaptat atât de bine încât cad în picioare în orice situaţie. Nimeni nu vorbeşte despre clientela politică şi afacerile acesteia în judeţele Covasna, Harghita, Mureş sau Satu Mare. Şi să nu credeţi că nu există! Nimeni nu-l înjură pe vicepremierul Marko Bella, cu toate că ar trebui să stea „de-a dreapta” lui Boc şi la bine şi la greu, şi este în egală măsură responsabil atât pentru reuşita, cât şi pentru un eventual eşec a măsurilor anticriză. De când au început discuţiile despre măsurile de austeritate, liderul UDMR este quasi inexistent. Majoritatea miniştrilor UDMR îşi clamează singuri profesionalismul, fiind în fond nişte personaje ale unui sistem politic impus timp de aproape 20 de ani de formaţiunea politică a maghiarilor din România. E foarte bine să fi politician UDMR, mai ales în judeţele unde „supuşii” lui Marko Bella nu au prea mulţi membrii. Practic, toţi prostovanii sunt ridicaţi la grad de super competenţi şi, chiori fiind în ţara orbilor, sunt numiţi în funcţii. Cum altfel, un jurist mediocru, dar încrezut şi plin de complexe ar fi putut ajunge să conducă sistemul sanitar din România. În spitalele de la noi se moare cu zile. Pacienţii se întorc din spital mai bolnavi decât se internează, dacă au norocul să nu piară în urma unor intervenţii simple. Este evident că sistemul nu poate fi condus de un personaj care habar nu are cum funcţionează. Demisia „competentului” ministru al Sănătăţii ar fi fost un gest normal, în condiţiile aproape medievale în care funcţionează sistemul sanitar. În analizele Ministerului Sănătăţii oricine este vinovat, numai juristul din fruntea instituţiei nu. Acelaşi ministru care l-a schimbat fără să clipească, la sugestia unui coleg de partid, pe unul dintre cei mai competenţi directori de instituţie sanitară din judeţul Hunedoara, directorul Sanatoriului TBC din Brad, fără să-şi motiveze în vre-un fel decizia. Atunci cum de un ministru care conduce sistemul sanitar cum vrea „muşchii lui”, nu are minimum de decenţă să-şi prezinte demisia când se moare cu zile în spitalele pe care le are în administrare?
La Boşorod prezentul îmbrăţişează trecutul
Cea de-a noua ediţie a manifestării „Povestiţi istoria neamului”, a strâns pe platoul din apropierea cetăţii dacice Piatra Roşie, mii de oameni, dornici să ia parte la festivalul organizat de primăria comunei Boşorod. Este cel de-al nouălea an în care primarul comunei Boşorod, Ioan Grecu, organizează serbarea cârpenească „Povestiţi istoria neamului”, care se vrea de fapt o sărbătoare a cetăţii de la Piatra Roşie şi peşterile de la Coclovina, aflate pe teritoriul administrativ al comunei, şi totodată cuprinse în patrimoniul UNESCO. Ca în fiecare an, reprezentanţii primăriei au organizat serbarea până la cel mai mic detaliu. Astfel timp de două zile, atât localnici comunei Boşorod, cât şi invitaţii din alte localităţi s-au putut bucura de programul artistic susţinut de îndrăgiţi intrepreţi de muzică populară, printre care Nicu Novac şi Eugen Mihăilă. Micii şi virşli au potolit foamea petrecăreţilor iar berea răcită în valea din apropierea platoului a potolit şi setea celui mai pretenţios consumator. Dar partea gastronomică a festivalului nu ar fi fost împlinită fără „regina” bucatelor din partea locului, balmoşul. „Cine nu a gustat din acest balmoş înseamnă că a trăit degeaba” spunea unul dintre perticipanţii la festival. Chiar dacă anul acesta manifestarea a fost organizată cu un buget de austeritate, lumea s-a distrat la fel de bine ca la ediţiile precedente. „Această manifestare a continuat după anii 90. Organizăm aceste serbări şi pentru o mai bună mediatizare turistică a zonei noastre. Sper ca până anul viitor să reuşim să continuăm lucrările de asfaltare a celor doi kilometrii de drum care au mai rămas şi să organizăm serbările chiar la baza cetăţii”, a spus Ioan Grecu, primarul comunei Boşorod.
Zona verde de la pădurea Bejan a fost ecologizată de elevii şcolii generale „Andrei Mureşan”
Din dorinţa de a contribuii la păstrarea unui mediu curat, micii ecologişti, au iniţiat o acţiune de colectare a gunoaielor de la pădurea Bejan. În frunte cu profesoara Alina Tărchilă, 120 de elevi din clasele I-IV au strâns în câteva ore o cantitate impresionantă de gunoi. Acţiunea este cuprinsă în proiectul „Nouă ne pasă”, proiect cu care elevii şcolii „Andrei Mureşan” participă la concursul naţional „Ţara lui Andrei”. În cadrul acestui proiect elevii au fost implicaţi în trei acţiuni: colectarea de deşeuri de hârtie, acţiune în urma căreia, în decurs de trei săptămâni, au fost strânse peste 900 de kilograme de hârtie, acţiunea de ecologizare a pădurii Bejan, iar cea dea treia etapă a proiectului constă în ajutorarea oamenilor săraci prin împărţirea de pachete cu alimente neperisabile. La acţiunea iniţiată de mici ecologişti a participat viceprimarul Devei, Corina Oprişiu şi reprezentanţi ai administraţiei locale, care le-au pus copiilor la dispoziţie saci menajeri şi mănuşi de protecţie. „Copii sunt foarte receptivi la aceste acţiuni. Totodată manifestă un mare entuziasm. Eforturile lor nu se văd mâine sau în viitorul apropiat, dar aici este vorba de a le forma o altă atitudine faţă de mediul înconjurător. Dorim să încurajăm şi acţiunile de voluntariat. Cei care doresc pot să voteze proiectul nostru pe www.taraluiandrei.ro/cetateni/inregistrare. html”, a spus Alina Tărchilă, coordonator proiect.
De ieri, vom râde mai puţin şi mai trist
Actorul Jean Constantin a decedat, miercuri, la vârsta de 81 de ani, în locuinţa sa de la Constanţa. Alexandru Arşinel a spus că actorul Jean Constantin a fost găsit mort în locuinţa sa din Constanţa, de către rude. În ultimul an, Jean Constantin a fost internat la spitale din Constanţa şi din Capitală, cu afecţiuni cardiace. Jean Constantin s-a născut la 21 august 1928 la Techirghiol, în judeţul Constanţa. A debutat pe scenă la secţia de estradă din cadrul Teatrului de Stat Fantasio din Constanţa, în 1957. Din 15 decembrie 1957 a fost angajat la nou înfiinţata secţie de estradă din cadrul Teatrului de Stat Fantasio din Constanţa, unde actorul a rămas până la ieşirea la pensie. Jean Constantin a debutat anii '60 şi a jucat în circa 80 de filme, cum ar fi „Baronul Ecluzei” (1960), „Răzbunarea haiducilor”(1968), devenind celebru în anii '70, cu seria de filme de comedie „B D”, unde a jucat alături de Toma Caragiu, Sebastian Papaiani, Dem Rădulescu, Puiu Călinescu şi Iurie Darie, dar şi „Nea Marin miliardar” (1979). Totodată, Jean Constantin este foarte cunoscut şi pentru rolul lui Ismail din „Toate pânzele sus”, de Mircea Mureşan. Printre cele mai recente filme în care a jucat celebrul actor se numără „Poker” şi „Supravieţuitorul” (2008), de Sergiu Nicolaescu, „Roming”, de Jiri Vejdelek (2007), „Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii” (2006), de Cătălin Mitulescu, „Păcală se întoarce” (2006), „Chiriţa la Iaşi” (1987), „Iancu Jianu, haiducul” (1981), „Haiducii lui Şaptecai” (1970), „Procesul alb” (1965) etc. Cunoscutul actor a jucat şi pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, fiind distribuit în spectacolul „O scrisoare pierdută”, de Radu Beligan. De asemenea, Jean Constantin a jucat în mai multe seriale şi filme de televiziune. Marele actor de comedie a primit premiul pentru întreaga activitate la Gala Premiilor Gopo din 2008, dar şi premiul special pentru teatru de revistă, acordat de UNITER, în 2003. Cel care a fost considerat „maestrul comediei” a fost învestit, în 2007, drept Cavaler de Malta al Ordinului „Sf. Ioan” de Ierusalim. Totodată, Consiliul Director al Uniunii Autorilor şi Realizatorilor de Film din România i-a acordat, în 2003, o plachetă de aur şi o medalie jubiliară "Magna cum Laudae". El a fost căsătorit de trei ori, petrecându-şi ultimii ani din viaţă cu Elena Jean.
Directorul sanatoriului din Brad ar putea fi schimbat
Ministrul Sănătăţii Attila Cseke a semnat, ieri, ordinul de demitere din funcţie a directorului Sanatorului de Pneumoftiziologie Brad, medicul Ionel Circo. Surse din cadrul ministerului susţin însă că este posibilă o revenire asupra ordinului ministrului în condiţiile în care nu există o justificare legală sau de altă natură pentru schimbarea din funcţie a managerului unităţii spitaliceşti din Brad. Directorul Direcţiei de Sănătate Publică (DSP) Hunedoara, Dumitra Ştefan, a confirmat demiterea doctorului Circo, acesta fiind informat încă de ieri despre decizia ministerului. Noul manager al sanatoriului de la Brad va fi doctorul Ştefan Repede, care ocupă acum funcţia de inspector în cadrul Compartimentului de Control al DSP Hunedoara. „Nu înţeleg această schimbare. După părerea mea este o măsură antireformă. Doctorul Circo s-a dovedit a fi un manager de excepţie, neimplicat politic şi care a reuşit să facă din Sanatoriul TBC de la Brad o unitate etalon între spitalele hunedorene. Ar fi o mare greşeală schimbarea acestuia cu atât mai mult cu cât nu există motive temeinice pentru înlocuirea sa. Nu ştiu ce jocuri sunt în spatele ordinului semnat de ministrul Cseke, dar sunt convins că în decizia acestuia nu a primat criteriul competenţei”, a declarat subprefectul judeţului Hunedoara, Dorin Gligor.
Revolta mieilor
Pensionarii vor picheta Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, Prefecturile! Auzim din ce în ce mai multe ştiri cu acest subiect. Din păcate pentru ei, dar şi pentru noi, pensionarii, cei răi de gură şi războinici, au ratat câteva momente esenţiale, în care, dacă ieşeau în stradă, în mod cert România nu s-ar mai fi aflat în situaţia în care se găseşte acum. Vârstnicii care acum se răţoiesc la reprezentanţii puterii de stat au tăcut ca mieluşeii cu toate că atunci majoritatea erau tineri, în 1956, când generaţia lor, în Ungaria, murea strivită sub şenilele tancurilor ruseşti. Şi Ungaria ne-a luat-o cu cel puţin 20 de ani înainte în ceea ce priveşte deschiderea către occident şi nivelul de trai. În floarea vârstei, pensionarii de astăzi au ratat şi momentul 1968, când cehii s-au răzvrătit împotriva sistemului comunist. Nici o mişcare de fraternizare cu anticomuniştii de la Praga nu s-a născut în România. Actualii pensionari, atunci în floarea vârstei munceau la făurirea „omului nou” şi a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Nici măcar în 1987 când un grup de români a protestat la Braşov împotriva lui Ceauşescu, pensionarilor actuali nu le-a fost auzit glasul, chiar dacă atunci erau oameni ai muncii, producători, proprietari şi beneficiari ai întregii industrii de stat. A fost nevoie de o revoltă a tinerilor, de sacrificiul unei alte generaţii, pentru ca un sistem aberant, cum a fost cel comunist, şi un tiran să cadă. Din păcate mişcarea tinerilor a fost eficientă dar foarte scurtă. Pensionarii care ies astăzi în stradă au pus din nou mâna pe soarta ţării. Au votat în proporţie covârşitoare în 1990 un regim Iliescu, care avea să ducă România spre dezastru, inclusiv spre situaţia în care se află astăzi. Aceiaşi pensionari care ies astăzi în stradă să protesteze împotriva reducerii cu 15% a banilor pe care-i primesc din contribuţia persoanelor active, au susţinut 10 ani un regim neocomunist care nu a făcut nimic pentru ei în afara faptului că din patru în patru ani le-a dat pomană o majorare de pensie. Este îngrijorătoare soarta milioanelor de pensionari din România. Evident după o viaţă de muncă aceştia merită un trai decent, dar problemele lor îşi au rădăcinile undeva în urmă cu cel puţin 20 de ani principalul vinovat fiind regimul pe care majoritatea dintre ei l-au idolatrizat. Regimul Ion Iliescu. Sistemul de pensii occidental se bazează pe contribuţiile fiecărei persoane vârstnice care acumulează încă din perioada activă un capital din care firmele de asigurări îi plătesc pensia. Practic, fiecare persoană activă plăteşte o asigurare. Banii sunt gestionaţi de un fond de investiţii şi înmulţiţi. Din cotizaţia pe 20 de ani şi dobânzile aferente, firma de asigurări va plăti pensia persoanei asigurate după un stagiu de cotizare prevăzut în contract. În România lucrurile nu stau aşa. Fiecare persoană activă plăteşte o taxă pentru fondul de pensii. Din acea taxă colectată în Bugetul Asigurărilor sociale statul plăteşte pensiile. Practic, în România fiecare persoană activă trebuie să susţină câteva pensii. Este cunoscut că există mai mulţi pensionari decât persoane active în România. În această situaţie bugetul asigurărilor sociale nu poate acoperi plata pensiilor iar Guvernul trebuie să transfere bani din Bugetul Naţional pentru suplimentarea fondului de pensii. Cu alte cuvinte, banii care ar putea susţine economia merg pentru plata pensiilor. Un lucru moral şi necesar în situaţia în care economia merge bine. Dar un lucru care ar putea însemna colapsul general al României când economia este în recesiune. Dacă pensionarii care ies zilele astea în stradă ar fi făcut acelaşi lucru acum 20 de ani şi l-ar fi obligat pe Iliescu să reformeze sistemul de asigurări sociale, alta ar fi fost situaţia acum. Nu s-ar mai fi plâns nici un pensionar că nu are bani de medicamente sau că moare de foame. Pentru că ar fi primit pensia din banii pe care i-a agonisit în perioada în care a fost activ.
Tăiaţi din burţile îmbuibaţilor
O ştire care a trecut graniţa de vest a României ne anunşă că Parlamentul ungar a votat, ieri, schimbarea Constituţiei în aşa fel încât numărul parlamentarilor va fi redus aproape la jumătate, în încercarea de a raţionaliza deciziile luate în acest for. Parlamentul ungar va fi limitat în viitor la 200 de membri, în loc de 386 în prezent. Începand din 2014, 13 deputaţi suplimentari, în afara celor 200, vor reprezenta minorităţile din Ungaria. Propunerea a fost votată de 306 deputaţi, 16 au fost împotrivă şi 35 s-au abţinut. Reducerea numărului de parlamentari a fost o promisiune de campanie a formaţiunii lui Viktor Orban şi a fost imediat pusă în practică, după ce FIDESZ a ajuns la putere. În România populaţia a votat la un referendum, în proporţie covârşitoare atât pentru reducerea numărului de deputaţi cât şi pentru trecerea la un cabinet unicameral. Au trecut mai mult de şase luni de atunci şi totul a rămas la stadiul de discuţie. Asta pentru că în România întreaga clasă politică este la stadiu de discuţie. După cum este deja cunoscut, pentru un singur deputat statul român scoate din buzunarul contribuabililor 30.000 de lei pe lună, fără să punem la socoteală cheltuielile cu personalul auxiliar care deserveşte cele două camere ale Parlamentului. Simpla reducere a deputaţilor de la 334 la 200 câţi vor fi în Ungaria şi a celor 154 de senatori ar aduce o economie lunară la bugeul României de 8,64 de milioane de lei. Aceşti bani ar putea fi folosiţi în mod sigur mai bine decât să îngraşe cefele unor indivizi pentru care România nu înseamnă decât un mijloc de înavuţire şi câştig fără muncă. În realitate Parlamentul României este condus de un grup restrâns de lideri politici care dictează maşinii de vot cum să ridice mâna. În condiţii normale această joacă de-a democraţia poate fi acceptată, dar în condiţiile de criză cred că este un teatru ieftin pe care-l plătim mult prea scump pentru calitatea prestaţiei actorilor.
Gânduri în faţa muribundului
România este bolnavă. De 20 de ani nimeni nu a reuşit să-i pună un diagnostic corect astfel încât boala a evoluat, lent dar sigur, spre metastază. A intrat pe mâna multor medici, unii au fost de părere că trebuie o intervenţie chirurgicală, alţii au crezut de cuviinţă să o trateze cu indiferenţă, pe principiul că lucrurile se rezolvă cumva. Au apărut şi sindicatele, aceşti aparţinători care mimează grija faţă de sănătatea muribundului cu gândul la averea care va rămâne în urma sa. Timp de 20 de ani am primit de mai multe ori tratamente de la specialişti din străinătate. Nu le-am luat, preferând să ne lecuim singuri. Şi acum am ajuns inevitabil pe masa de operaţie. Tumoarea trebuie extirpată chiar dacă intervenţia este extrem de dureroasă şi poate medicul nu este cel mai bun. Nu mai putem să ne permitem nici un minut de întârziere, nu mai avem timp să chemăm medici noi pentru că, şi dacă nu vrem să recunoaştem, suntem în al doisprezecelea ceas. Intervenţia ori o facem acuma ori nu mai avem pentru ce să o facem. Murim. Culmea este că la căpătâiul muribundului care abia mai poate să-şi tragă sufletul apar acum toţi medicii care au ezitat în cei 20 de ani să taie. Apar aceia care prin diverse tratamente uşoare nu au făcut altceva decât să agraveze boala pacientului, mulgându-l în acelaşi timp de ciubucuri grase. Apar la căpătâiul muribundului şi aparţinătorii. Sindicatele, aceleaşi care au strigat ca din gură de şarpe ori de câte ori vreun medic mai curajos a încercat o măsură radicală. Toţi îşi dau acum cu părerea. Toţi au soluţii de resuscitare. Cei care 20 de ani nu au găsit nici un leac bolii care macină România sunt acum cei mai buni diagnosticieni şi singurii care pretind că pot să aplice tratamentul corect. Este însă prea târziu. Nici timpul, nici oamenii nu mai au răbdare, iar minciuna în care am trăit timp de 20 de ani nu se mai poate perpetua. Pentru că asta este principala boală de care suferă pacientul numit România. Minciuna. Ne minţim că totul e bine, ne minţim că avem resurse, că suntem deştepţi, că găsim soluţii la probleme. Ne minţim că suntem cei mai viteji, mai bogaţi, mai frumoşi. În realitate suntem la coada Europei. În realitate industria noastră este falimentară. În realitate nici ce să furăm nu mai avem în ţara asta, pentru că tot ce a fost de furat s-a furat. Ce ne mai rămâne de făcut? Lăsaţi chirurgul, chiar dacă nu e cel mai bun, să taie. Avem nevoie de această intervenţie pentru a ne face sănătoşi. Şi apoi... Poate o să învăţăm ceva din asta.
Jocurile politice şi joaca de-a politica
În situaţia în care se află România, sau mai corect spus românii lipsa de caracter a unora dintre politicieni poate să agraveze şi mai mult criza. De fapt nici nu ştiu ce care criză distruge mai mult România, cea economică sau cea morală. Dacă situaţia economică este aproape o fatalitate, criza fiind importată din statele puternic industrializate, criza morală care se manifestă de 20 de ani în România ne-a târât la coada Europei. În dorinţa lor de a pune mâna pe putere, şi implicit pe toate resursele economice, politicienii fac tot felul de jocuri, care mai de care mai murdare. De fapt singurul ţel al acestei specii de humanoizi, „homo politicon” este sporirea propriei averi. Baronii locali sau cum s-or mai fi numind cei care au puterea absolută în câte-un judeţ urzesc planuri, uneltesc împotriva a tot ceea ce ar putea să le încurce lor visele de mărire. În dorinţa de a pune mâna pe tot ce mişcă în judeţul Hunedoara, preşedintele Consiliului Judeţean, Mircea Moloţ încearcă să-şi infiltreze oameni în toate partidele politice netezindu-şi astfel calea peste doi ani spre un nou mandat. Că preşedintele PRM, Costel Avram este o trâmbiţă a lui Moloţ, răsplătit cu un post de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean pentru serviciile prestate este deja un lucru demonstrat. Dar cu o floare nu se face niciodată primăvară, chiar dacă floarea este din grădina lui Vadim. Imediat după ce a pus mâna pe conducerea PNL, trăgându-i preşul de sub picioare lui Mircia Muntean, omul care l-a ridicat mult mai sus decât i-ar fi permis statura şi „talentul” politic, Moloţ a început să-şi planteze oameni în principalele partide. În PSD nu i-a fost greu. Pionul otrăvit este nimeni altul decât prietenul său Laurenţiu Nistor. Relaţiile dintre cei doi sunt cunoscute şi s-au legat de mai multă vreme. Nistor mai vrea un mandat în Camera Deputaţilor iar Moloţ încă unul în fruntea judeţului. Cei doi se vor sprijini reciproc din partide diferite. PNL va scoate un candidat de „paie” în colegiul Brad – Valea Mureşului în timp ce PSD nu-l va concura pe Moloţ la preşedinţia Consiliul Judeţean. În acest joc nu-şi găseşte locul preşedintele PSD Florin Cazacu, care nu se mai mulţumeşte cu primăria Brad şi vrea la rândul său scaunul lui Nistor, obligându-l pe acesta oarecum să se bată cu Moloţ pentru Consiliul Judeţean. Cum între cei doi aliaţi nu poate exista o bătălie cel mai probabil Cazacu va fi sacrificat. Dacă problema PSD a fost rapid rezolvată de liderul liberal nu la fel de uşor îi este să-şi infiltreze un om în echipa PDL, unde senatorul Viorel Arion împreună cu primarii partidului îi stau ca un ghimpe în coastă. Pentru PDL Moloţ a găsit un pion otrăvit în persoana deputatului Ioan Timiş fost FSN, fost, PD, fost PDSR, fost APR, fost, PSD, fost PNL, fost PLD, întors la PNL, actualmente PDL. Timiş a condiţionat trecerea la PDL cu numirea sa în funcţia de preşedinte la Organizaţia Hunedoara a partidului condus de Boc. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din „organizaţie” şi o majoritate covârşitoare dintre pedeliştii care au ceva de spus în judeţ au refuzat intrusul. În timp ce Moloţ urzeşte planurile prin care să controleze întreg judeţul, fără nici o opoziţie, pensionarii se prăpădesc de foame sau din lipsă de medicamente, oamenii îşi găsesc din ce în ce mai greu de lucru, asistaţii sociali nu mai primesc indemnizaţii. Dar acestea sunt probleme minore pentru cei care gândesc totul doar în interesul puterii personale.
PRM şi UDMR joacă în Frăţia cetăţilor dacice
Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, are admiratori printre PRM-iştii hunedoreni. Costel Avram a declarat ieri că Hunor va realiza ceea ce nu au reuşit toţi ceilalţi miniştrii români care au condus Ministerul Culturii de la Revoluţie încoace. După cum îl ştim pe Costel Avram ca fiind „trâmbiţa” lui Mircea Moloţ, înseamnă că întâiul stătător al judeţului este foarte mulţumit de prestaţia ministrului din tabăra lui Attila. Frăţia daco-hună este pe cale să se pecetluiască chiar în capitala vechiului stat centralizat condus de Burebista, după unele izvoare pe numele său maghiar „Vőrőss Pista”. Singura problemă a „tribunelulului” va fi să-şi găsească un personaj capabil să mai scrie o scrisoare plină de remuşcări către Vadim Tudor, după ce marele tribun va afla despre declaraţiile lui Avram, neconforme cu linia partidului. După vizita în judeţul Hunedoara a ministrului, în timpul căreia a trecut în revistă importantele vestigii istorice, Kelemen Hunor a decis trecerea cetăţilor dacice din munţii Orăştiei în administrarea Consiliului Judeţean Hunedoara, pentru o mai bună valorificare a potenţialului turistic a acestora. Nu se ştie însă în interesul cui, ţinând cont de faptul că foştii proprietarii nu mai pot să le revendice, nefiind proprietari tabulari, iar mărturiile străinilor de genul lui Herodot, ne fiind luate în consideraţie de comisiile de retrocedare. Intenţia Ministrului Culturii a fost primită cu multă simpatie de conducerea Partidului România Mare, la ordinul preşedintelui PNL, Mircea Moloţ. Preşedintele Costel Avram consideră că ministrul Culturii va soluţiona vechea problemă de administrare a cetăţilor dacice. „Miniştrii culturii români nu au arătat mare interes faţă de monumentele istorice din judeţul nostru. Kelemen Hunor a declarat despre judeţul Hunedoara că este un judeţ cu un mare potenţial şi că va luamăsuri pentru dezvoltarea turistică a zonei. Felicit atât prefectul, cât şi ministrul culturii pentru decizia luată. Se pare că în sfârşit există o licărire pentru rezolvarea cetăţilor dacice”, a declarat Costel Avram în cadrul conferinţei de presă de ieri. Declaraţia lui Avram este în contradicţie cu poziţia luată faţă de prefectul Attila Dezsi la numirea acestuia, întrebându-se retoric: „Cum va apărea Dezsi la mormântul lui Avram Iancu?” Dar se pare că dacii nu au avut nimic de împărţit cu ungurii şi nici ungurii cu baronii locali din judeţul Hunedoara, lăsând întreagă în mânile lor capitala Sarmizegetusa Regia.
Zamolxes râvnit de marii preoţi ai banului public
Un nou subiect fierbinte, legat de judeţul Hunedoara, reţine atenţia opiniei publice din România. După vizita Ministrului Culturii la Cetăţile Dacice, au început noi dezbateri pe tema obiectivelor arheologice din Munţii Orăştiei. Ministrul Kelemen Hunor intenţionează să paseze problema Consiliului Judeţean, considerând, în acelaţi timp, Cetăţile Dacice de o importanţă extraordinară pentru România. La o emisiune radio, Hunor a apreciat judeţul Hunedoara ca având un potenţial cultural extraordinar. Şi cu toate astea, judeţul Hunedoara nu are de aproape o jumătate de an director la Direcţia Judeţeană de Cultură, Culte şi Patrimoniu. Cu alte cuvinte, nu există un reprezentant al Ministerului Culturii în judeţul „cu o importanţă deosebită pentru cultura română”. După cum îi cunoaştem pe politicienii zilelor noastre, pentru care singurul lucru important este circuitul banului public în buzunare private, nu cred că tremură prea tare de grija ruinelor din Munţii Orăştiei. După ce au fost vandalizate de căutătorii de comori care au săpat în 10 ani mai mult decât arheologii în 50, ruinele nu mai pot să aducă bani decât pentru factorii de decizie ai judeţului sau ai Ministerului Culturii. Drumul care s-a construit spre Sarmizegetusa Regia a fost deja „căpuşat” de şefii judeţului, care au vârât în buzunare bani frumoşi de pe lucrările făcute de mântuială. Dar zona cetăţilor dacice are un potenţial extraordinar pentru preşedintele Consiliului Judeţean, Mircea Moloţ. Trebuie remarcat că în toate zonele cu potenţial turistic unde Consiliul Judeţean a investit în infrastructură, „geniul mercantil” a lui Moloţ s-a făcut simţit. Firma fiicei acestuia deţine mai multe pensiuni tocmai acolo unde, din întâmplare sau nu, au fost rabilitate drumuri cu destinaţie turistică. Sunt numeroase exemple în acest sens de la Straja până la Vaţa, adică dintr-un capăt în altul al judeţului. Un program de investiţii este evident necesar la Cetăţile Dacice. Dar aşa cum au fost lucrate până acum toate obiectivele declarate de importanţă turistică de Moloţ, există riscul ca în urma investiţiei singurul câştigat să fie preşedintele Consiliului Judeţean.
Curtea Constituţională a declarat Legea Lustraţiei ca nefiind în acord cu legea supremă a ţării. Acest fapt era previzibil de altfel, pentru că între judecătorii Curţii Constituţionale există numeroase persoane care ar intra sub incidenţa legii şi ar fi în situaţia de a se supune lustrării. Ca şi în cazul legii ANI, Curtea Constituţională nu a făcut altceva decât să apere interesele judecătorilor. ANI verifica averile mai multor magistraţi. Cum acestea nu puteau fi justificate, a fost mai simplă desfiinţarea instituţiei atât de incomode pentru sistemul profund corupt din România. Prin declararea ca neconstituţională a Legii Lustraţiei, Curtea Constituţională se opune din nou încercării de reformare morală a societăţii româneşti. Practic, această instanţă, formată în mare parte din magistraţi numiţi pe criterii politice de Parlament, se transformă într-o formă supremă de cenzură a oricărei încercări de intrare a României pe un făgaş normal. Orice lege, care atinge interesele unor grupuri, fie ele formate din foşti comunişti, informatori sau politicieni corupţi, este declarată neconstituţională de un grup de magistraţi, majoritatea proveniţi din justiţia comunistă sau numiţi de clasa politică. În acest fel, reforma morală în România rămâne doar o vorbă în vânt şi nu va putea fi făcută decât atunci când ultimul activist PCR şi ultimul informator al securităţii îşi va da obştescul sfârşit. Până atunci, suntem condamnaţi să trăim raportându-ne le aceleaşi valori morale cu care ne-au obişnuit relicvele comuniste şi urmaşii acestora: demagogia, minciuna, hoţia, incompetenţa. Dacă nu vom înţelege că asanarea morală a societăţi este cel puţin la fel de importantă ca reforma economică sau socială nu vom putea să ieşim din criza continuă în care trăim de 20 de ani. Pentru că având în frunte incompetenţi, politicieni corupţi, primari analfabeţi sau directori ai căror singur argument este apartenenţa politică, nu vom putea niciodată să creştem pe baze fireşti, economice sau sociale. Scurtele momente de „bine” în istoria ultimilor 100 de ani au fost cu totul conjuncturale. De aceea nu au fost de durată ci s-au transformat repede în momente de criză. Cel puţin, în ultimii 20 de ani, am fentat tot ceea ce se putea fenta. Am fentat economia, justiţia, morala, chiar şi credinţa. Acum plătim. Iar criza economică nu este decât un rezultat al profundei crize morale în care se află România. Dacă am fi promovat competenţa, cinstea, respectul faţă de lege, orice criză ar fi fost mult mai uşor de trecut.
Guvernul Boc se află din nou în faţa unui examen major. Opoziţia ameninţă cu trecerea moţiunii de cenzură şi în consecinţă cu căderea executivului. Cred că în realitate nici Ponta şi nici Antonescu nu-şi doresc în acest moment scaunul de la Palatul Victoria, chiar dacă liderul liberal a declarat că şi-ar asuma sarcina guvernării. Ce ar însemna în acest moment căderea guvernului, indiferent cât de bun sau incapabil ar fi acesta? În primul rând ar însemna întârzierea sau chiar anularea creditelor de la FMI şi Uniunea Europeană, pentru că s-ar întârzia nepermis de mult aplicarea măsurilor anticriză. În acelaşi timp, discuţiile pentru formarea unui nou guvern ar arunca România într-o criză politică cu atât mai gravă cu cât s-ar suprapune peste cea economică. România ar urma scenariul Greciei şi mai nou al Ungariei, ţară care a anunţat că are şanse mici să evite intrarea în incapacitate de plată. Datoria publică a Ungariei a depăşit 70 de procente din PIB. Partidul socialist din Ungaria, care a guvernat până recent ţara vecină, nu a redus salariile şi pensiile ci le-a îngheţat timp de un an preferând să crească taxele. În acestă situaţie industria a scăzut foarte tare şi cheltuielile publice au fost suportate din credite. Pe cale de consecinţă bugetul Ungariei s-a împovărat îngrijorător, datoria publică ajungând la un nivel fără precedent. În România deocamdată datoria publică este sub 30 la sută din PIB. Dacă banii de la FMI şi Comisia Europeană vor fi investiţi în economie şi nu consumaţi în domenii neproductive, România are şanse reale să termine anul 2011 într-o uşoară creştere economică, aşa susţin specialiştii Băncii Mondiale. În aceste condiţii, chiar dacă măsurile anticriză sunt dureroase pentru populaţie, nu cred că este momentul acum pentru adâncirea crizei, cu costuri sociale şi mai grave. Opoziţia a prins un moment favorabil să se afirme în apărătorul populaţiei sărăcite. Dar nici opoziţia nu are soluţii miraculoase de ieşire din criza economică. Declanşarea unei crize politice ar fi ce-a mai proastă soluţie pentru moment. De aceea, cu tot scandalul pe care-l fac, nici social-democraţii şi nici liberalii nu sunt hotărâţi să-şi asume guvernarea, pentru că asta ar însemna o erodare gravă a imaginii şi pierderea electoratului. În momentele de criză cel mai uşor este în opoziţie, postura din care se poate crtica orice. Pentru că sunt convins că indiferent ce măsură anticriză ar fi luat Guvernul, opoziţia ar fi găsit mii de argumente cu care să demonstreze că este proastă dar fără să propună nimic în loc. Poate doar o adâncire a crizei prin dărâmarea Guvernului.
Jos Guvernul… Sus cine?
Unde sunt vremurile când zeci de mii de oameni cântau zile întregi în Piaţa Universităţii uniţi de un singur ideal, democratizarea României? Sau când mii de studenţi plecau la un singur semn din campusurile universitare ale Bucureştiului spre „kilometrul zero” al democraţiei? Sau momentele în care puhoiul de siderurgişti hunedoreni blocau intersecţia de la Sântuhalm să-şi facă auzit glasul? Văzând manifestările organizate de sindicate împotriva măsurilor anticriză, aş putea spune că acele vremuri au apus de mult. Cu tot sprijinul mass-media care susţine întru totul orice acţiune antiguvernamentală, sindicatele nu mai sunt capabile să-i scoată în stradă pe români. Există mai multe explicaţii pentru această amorţeală în care a căzut întreaga societate. Dar principala cauză este lipsa încrederii. Oamenii sunt disperaţi, sunt revoltaţi, unii dintre ei chiar înfometaţi, dar sunt lipsiţi de orice perspectivă. Nu e uşor să strigi „Jos guvernul!” când nu ai ce să pui în loc. Oamenii nu mai au încredere în clasa politică. Şi atunci pentru ce să iasă în stradă? În Piaţa Universităţii se punea problema schimbării lui Iliescu, a foştilor nomenclaturişti, a foştilor securişti. Era imediat după revoluţie şi lumea încă mai credea în minunea învierii României. Am ratat momentul atunci. Iliescu, foştii nomenclaturişti şi foştii securişti, fie ei şi doar informatori, ne-au învins. Au învins România! Pentru ce să mai iasă acum românii în stradă? Da, le este foame, sunt disperaţi, sunt afectaţi de criză. Dar cu ce este mai bun Ponta decât Boc sau Antonescu decât Geoană. Cu nimic. Nici unul dintre politicieni nu a reuşit să câştige cu adevărat încrederea populaţiei. Românii au fost minţiţi timp de 20 de ani şi cumpăraţi odată la patru ani cu pomeni electorale. Acum plătim lipsa de viziune a tuturor partidelor şi liderilor perindaţi la cârma României timp de 20 de ani. Guvernele nu au gândit nici o strategie pe termen lung, România a fost condusă cu planuri croite între două campanii electorale. Setea de putere a fost singurul motiv pentru care au intrat în politică toţi conducătorii de la Preşedinte la ultimul primar. Şi atunci de ce să fie poporul masa de manevră a celor care au adus corupţia la cel mai înalt nivel şi minciuna la rang de politică naţională?
Ţări sărace, ţări bogate… diferenţa o fac oamenii
Un studiu sociologic arată că în România nevoile primare ale populaţiei sunt, în ordine: Sănătatea, Banii şi Dragostea. Bine înţeles cu banii se pot obţine hrană, adăpost, confort, îmbrăcăminte, distracţie. Unul dintre modurile de a atinge aceste obiective este să fi bogat. După cum există oameni bogaţi şi oameni săraci, tot aşa există şi ţări bogate sau ţări sărace. Diferenţa dintre ţările bogate şi cele sărace nu constă în vechimea lor. Acest fapt poate fi dovedit dacă dăm exemplu state precum India sau Egiptul care există de mii de ani dar sunt sărace. Spre deosebire de acestea, sunt ţări ca Australia, Noua Zeelandă, care în urmă cu 150 de ani erau necunoscute, iar astăzi sunt ţări dezvoltate şi bogate. Diferenţa dintre ţările bogate şi cele sărace nu este legată nici de resursele naturale pe care acestea le posedă. De exemplu, Japonia, care are un teritoriu mic şi muntos, care nu este deloc potrivit nici agriculturii nici creşterii vitelor, şi nici nu are petrol sau minereuri este a doua putere economică mondială. Teritoriul său este ca o mare fabrică ce importă materie primă din toată lumea, o prelucrează, iar produsul rezultat este exportat apoi în toată lumea, acumulând în acest mod bogăţia. Mai există şi Elveţia, ţară fără acces la mare, dar care deţine una dintre cele mai mari flote maritime din lume. Care nu are cacao, dar are ciocolata cea mai bună din lume, Care în puţinii ei kilometri pătraţi creşte vite şi permite cultura agricolă doar patru luni pe an, deoarece în restul timpului este foarte frig. Dar care are cele mai bune produse lactate din Europa. Şi care ca şi Japonia, nu are materie primă dar exportă produse greu de întrecut. O ţară pe care siguranţa, ordinea şi munca au transformat-o în „casa de bani” a lumii. Nu este mici inteligenţa oamenilor cea care face diferenţa între bogăţie şi sărăcie… Acest fapt este demonstrat de studenţii din ţările sărace care învaţă în ţările bogate şi obţin rezultate remarcabile în domeniile pe care le studiază. Un alt exemplu poate fi văzut la managerii din ţările occidentale care vizitează România. Vorbind cu ei ne putem da seama că nu există nici o diferenţă intelectuală notabilă între aceştia şi managerii de la noi. În sfârşit putem spune că nici rasa nu face diferenţa între săraci şi bogaţi. În ţările Europei Occidentale sau în SUA putem vedea cum „leneşii” (hispanici sau africani) demonstrează că sunt forţa productivă a respectivelor state. Şi atunci, ce face diferenţa? Atitudinea oamenilor face diferenţa dintre ţările bogate şi cele sărace. Studiind comportamentul persoanelor din ţările bogate, descoperim că marea parte a populaţiei respectă următoarele reguli: Etica; ordinea şi curăţenia; integritatea şi cinstea; punctualitatea; responsabilitatea; dorinţa de perfecţionare; respectul pentru legi şi regulamente; respectul pentru drepturile celorlalţi; dragostea pentru muncă; efortul pentru a face economi şi cheltuirea cu chibzuială. Are România nevoie de alte legi? Nu ar fi oare de ajuns să respectăm cu toţii aceste zece reguli simple? În ţările sărace, numi o mică parte din populaţie se conduce după aceste reguli în viaţa de zi cu zi. Nu suntem săraci pentru că ţara noastră nu are resurse naturale sau fiindcă natura este crudă cu noi. Suntem săraci pur şi simplu din cauza atitudinii noastre. Ne lipseşte caracterul pentru a ne comporta după aceste principii de bază ale funcţionării societăţii. Dacă vom aştepta ca Guvernul să rezolve problemele noastre va trece viaţa pe lângă noi.
Scrisoare deschisă către Europa
Tabloidul german "Bild", l-a întâmpinat în data de 6 martie pe premierul grec, aflat în vizită la Berlin, cu o scrisoare deschisă. Printre rândurile ei, se citea exasperarea nemţilor faţă de indolenţa grecilor: "Dacă citiţi această scrisoare, înseamnă că sunteţi într-o ţară diferită de a dvs. Sunteţi în Germania. Aici, oamenii lucrează până la 67 de ani, şi nu au al 14-lea salariu pentru funcţionarii publici. Aici, nimeni nu trebuie să plătească 1000 de euro mită pentru a obţine un pat în spital. Benzinăriile noastre au case de marcat, şoferii de taxi taie chitanţă iar fermierii nu păcălesc Uniunea Europeană pentru a obţine subvenţii de milioane cu plantaţii de măslini care nu există. Germania are şi ea datorii mari, dar le putem duce. Asta pentru că ne trezim devreme şi muncim toată ziua. Dorim să fim prietenii grecilor. Din acest motiv, după aderarea la euro, Germania a dat ţării voastre 50 mld de euro." Dacă Bild ar fi la Bucureşti, scrisoarea noastră către delegaţia Fondul Monetar Internaţional şi către Uniunea Europeană ar suna cam aşa: "Dacă citiţi această scrisoare, înseamnă ca n-aţi plecat încă din România. Ca să ieşim din criză, aţi dat ţării noastre 20 de miliarde de Euro. Noi v-am păcălit cu statistici falsificate, cu surse la buget inexistente, n-am redus cheltuielile publice şi nici n-am concediat pe nimeni. Aici, cei 1.400.000 de bugetari muncesc câteva ore pe zi, patru zile din săptamană, vinerea e zi scurtă iar lunea nici iarba nu creşte. Aici, oamenii işi plătesc medicamentele şi "îi ung" pe doctori ca să nu scarţâie, dar mor în spitale mizerabile cu şpagă cu tot. Din cei 6 milioane de pensionari, câteva sute de mii tot prin şpaga dată la doctori, au întinerit şi au in jur de 40 de ani. Bugetul statului e deficitar. Una din cauze este că am urmat zicala din bătrâni
Pacienţii mor, ministrul să trăiască!
Politica este o femeie uşoară, care în România vorbeşte la perfecţie limba maghiară. Altfel nu pot caracteriza atitudinea UDMR de a ieşi bine din orice criză fie ea politică sau economică. Gata să vândă pe oricine în numele „apărării drepturilor minorităţilor naţionale”, politicienii UDMR s-au adaptat atât de bine încât cad în picioare în orice situaţie. Nimeni nu vorbeşte despre clientela politică şi afacerile acesteia în judeţele Covasna, Harghita, Mureş sau Satu Mare. Şi să nu credeţi că nu există! Nimeni nu-l înjură pe vicepremierul Marko Bella, cu toate că ar trebui să stea „de-a dreapta” lui Boc şi la bine şi la greu, şi este în egală măsură responsabil atât pentru reuşita, cât şi pentru un eventual eşec a măsurilor anticriză. De când au început discuţiile despre măsurile de austeritate, liderul UDMR este quasi inexistent. Majoritatea miniştrilor UDMR îşi clamează singuri profesionalismul, fiind în fond nişte personaje ale unui sistem politic impus timp de aproape 20 de ani de formaţiunea politică a maghiarilor din România. E foarte bine să fi politician UDMR, mai ales în judeţele unde „supuşii” lui Marko Bella nu au prea mulţi membrii. Practic, toţi prostovanii sunt ridicaţi la grad de super competenţi şi, chiori fiind în ţara orbilor, sunt numiţi în funcţii. Cum altfel, un jurist mediocru, dar încrezut şi plin de complexe ar fi putut ajunge să conducă sistemul sanitar din România. În spitalele de la noi se moare cu zile. Pacienţii se întorc din spital mai bolnavi decât se internează, dacă au norocul să nu piară în urma unor intervenţii simple. Este evident că sistemul nu poate fi condus de un personaj care habar nu are cum funcţionează. Demisia „competentului” ministru al Sănătăţii ar fi fost un gest normal, în condiţiile aproape medievale în care funcţionează sistemul sanitar. În analizele Ministerului Sănătăţii oricine este vinovat, numai juristul din fruntea instituţiei nu. Acelaşi ministru care l-a schimbat fără să clipească, la sugestia unui coleg de partid, pe unul dintre cei mai competenţi directori de instituţie sanitară din judeţul Hunedoara, directorul Sanatoriului TBC din Brad, fără să-şi motiveze în vre-un fel decizia. Atunci cum de un ministru care conduce sistemul sanitar cum vrea „muşchii lui”, nu are minimum de decenţă să-şi prezinte demisia când se moare cu zile în spitalele pe care le are în administrare?
La Boşorod prezentul îmbrăţişează trecutul
Zona verde de la pădurea Bejan a fost ecologizată de elevii şcolii generale „Andrei Mureşan”
De ieri, vom râde mai puţin şi mai trist
Directorul sanatoriului din Brad ar putea fi schimbat
Revolta mieilor
Pensionarii vor picheta Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul, Prefecturile! Auzim din ce în ce mai multe ştiri cu acest subiect. Din păcate pentru ei, dar şi pentru noi, pensionarii, cei răi de gură şi războinici, au ratat câteva momente esenţiale, în care, dacă ieşeau în stradă, în mod cert România nu s-ar mai fi aflat în situaţia în care se găseşte acum. Vârstnicii care acum se răţoiesc la reprezentanţii puterii de stat au tăcut ca mieluşeii cu toate că atunci majoritatea erau tineri, în 1956, când generaţia lor, în Ungaria, murea strivită sub şenilele tancurilor ruseşti. Şi Ungaria ne-a luat-o cu cel puţin 20 de ani înainte în ceea ce priveşte deschiderea către occident şi nivelul de trai. În floarea vârstei, pensionarii de astăzi au ratat şi momentul 1968, când cehii s-au răzvrătit împotriva sistemului comunist. Nici o mişcare de fraternizare cu anticomuniştii de la Praga nu s-a născut în România. Actualii pensionari, atunci în floarea vârstei munceau la făurirea „omului nou” şi a „societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Nici măcar în 1987 când un grup de români a protestat la Braşov împotriva lui Ceauşescu, pensionarilor actuali nu le-a fost auzit glasul, chiar dacă atunci erau oameni ai muncii, producători, proprietari şi beneficiari ai întregii industrii de stat. A fost nevoie de o revoltă a tinerilor, de sacrificiul unei alte generaţii, pentru ca un sistem aberant, cum a fost cel comunist, şi un tiran să cadă. Din păcate mişcarea tinerilor a fost eficientă dar foarte scurtă. Pensionarii care ies astăzi în stradă au pus din nou mâna pe soarta ţării. Au votat în proporţie covârşitoare în 1990 un regim Iliescu, care avea să ducă România spre dezastru, inclusiv spre situaţia în care se află astăzi. Aceiaşi pensionari care ies astăzi în stradă să protesteze împotriva reducerii cu 15% a banilor pe care-i primesc din contribuţia persoanelor active, au susţinut 10 ani un regim neocomunist care nu a făcut nimic pentru ei în afara faptului că din patru în patru ani le-a dat pomană o majorare de pensie. Este îngrijorătoare soarta milioanelor de pensionari din România. Evident după o viaţă de muncă aceştia merită un trai decent, dar problemele lor îşi au rădăcinile undeva în urmă cu cel puţin 20 de ani principalul vinovat fiind regimul pe care majoritatea dintre ei l-au idolatrizat. Regimul Ion Iliescu. Sistemul de pensii occidental se bazează pe contribuţiile fiecărei persoane vârstnice care acumulează încă din perioada activă un capital din care firmele de asigurări îi plătesc pensia. Practic, fiecare persoană activă plăteşte o asigurare. Banii sunt gestionaţi de un fond de investiţii şi înmulţiţi. Din cotizaţia pe 20 de ani şi dobânzile aferente, firma de asigurări va plăti pensia persoanei asigurate după un stagiu de cotizare prevăzut în contract. În România lucrurile nu stau aşa. Fiecare persoană activă plăteşte o taxă pentru fondul de pensii. Din acea taxă colectată în Bugetul Asigurărilor sociale statul plăteşte pensiile. Practic, în România fiecare persoană activă trebuie să susţină câteva pensii. Este cunoscut că există mai mulţi pensionari decât persoane active în România. În această situaţie bugetul asigurărilor sociale nu poate acoperi plata pensiilor iar Guvernul trebuie să transfere bani din Bugetul Naţional pentru suplimentarea fondului de pensii. Cu alte cuvinte, banii care ar putea susţine economia merg pentru plata pensiilor. Un lucru moral şi necesar în situaţia în care economia merge bine. Dar un lucru care ar putea însemna colapsul general al României când economia este în recesiune. Dacă pensionarii care ies zilele astea în stradă ar fi făcut acelaşi lucru acum 20 de ani şi l-ar fi obligat pe Iliescu să reformeze sistemul de asigurări sociale, alta ar fi fost situaţia acum. Nu s-ar mai fi plâns nici un pensionar că nu are bani de medicamente sau că moare de foame. Pentru că ar fi primit pensia din banii pe care i-a agonisit în perioada în care a fost activ.
Tăiaţi din burţile îmbuibaţilor
O ştire care a trecut graniţa de vest a României ne anunşă că Parlamentul ungar a votat, ieri, schimbarea Constituţiei în aşa fel încât numărul parlamentarilor va fi redus aproape la jumătate, în încercarea de a raţionaliza deciziile luate în acest for. Parlamentul ungar va fi limitat în viitor la 200 de membri, în loc de 386 în prezent. Începand din 2014, 13 deputaţi suplimentari, în afara celor 200, vor reprezenta minorităţile din Ungaria. Propunerea a fost votată de 306 deputaţi, 16 au fost împotrivă şi 35 s-au abţinut. Reducerea numărului de parlamentari a fost o promisiune de campanie a formaţiunii lui Viktor Orban şi a fost imediat pusă în practică, după ce FIDESZ a ajuns la putere. În România populaţia a votat la un referendum, în proporţie covârşitoare atât pentru reducerea numărului de deputaţi cât şi pentru trecerea la un cabinet unicameral. Au trecut mai mult de şase luni de atunci şi totul a rămas la stadiul de discuţie. Asta pentru că în România întreaga clasă politică este la stadiu de discuţie. După cum este deja cunoscut, pentru un singur deputat statul român scoate din buzunarul contribuabililor 30.000 de lei pe lună, fără să punem la socoteală cheltuielile cu personalul auxiliar care deserveşte cele două camere ale Parlamentului. Simpla reducere a deputaţilor de la 334 la 200 câţi vor fi în Ungaria şi a celor 154 de senatori ar aduce o economie lunară la bugeul României de 8,64 de milioane de lei. Aceşti bani ar putea fi folosiţi în mod sigur mai bine decât să îngraşe cefele unor indivizi pentru care România nu înseamnă decât un mijloc de înavuţire şi câştig fără muncă. În realitate Parlamentul României este condus de un grup restrâns de lideri politici care dictează maşinii de vot cum să ridice mâna. În condiţii normale această joacă de-a democraţia poate fi acceptată, dar în condiţiile de criză cred că este un teatru ieftin pe care-l plătim mult prea scump pentru calitatea prestaţiei actorilor.
Gânduri în faţa muribundului
România este bolnavă. De 20 de ani nimeni nu a reuşit să-i pună un diagnostic corect astfel încât boala a evoluat, lent dar sigur, spre metastază. A intrat pe mâna multor medici, unii au fost de părere că trebuie o intervenţie chirurgicală, alţii au crezut de cuviinţă să o trateze cu indiferenţă, pe principiul că lucrurile se rezolvă cumva. Au apărut şi sindicatele, aceşti aparţinători care mimează grija faţă de sănătatea muribundului cu gândul la averea care va rămâne în urma sa. Timp de 20 de ani am primit de mai multe ori tratamente de la specialişti din străinătate. Nu le-am luat, preferând să ne lecuim singuri. Şi acum am ajuns inevitabil pe masa de operaţie. Tumoarea trebuie extirpată chiar dacă intervenţia este extrem de dureroasă şi poate medicul nu este cel mai bun. Nu mai putem să ne permitem nici un minut de întârziere, nu mai avem timp să chemăm medici noi pentru că, şi dacă nu vrem să recunoaştem, suntem în al doisprezecelea ceas. Intervenţia ori o facem acuma ori nu mai avem pentru ce să o facem. Murim. Culmea este că la căpătâiul muribundului care abia mai poate să-şi tragă sufletul apar acum toţi medicii care au ezitat în cei 20 de ani să taie. Apar aceia care prin diverse tratamente uşoare nu au făcut altceva decât să agraveze boala pacientului, mulgându-l în acelaşi timp de ciubucuri grase. Apar la căpătâiul muribundului şi aparţinătorii. Sindicatele, aceleaşi care au strigat ca din gură de şarpe ori de câte ori vreun medic mai curajos a încercat o măsură radicală. Toţi îşi dau acum cu părerea. Toţi au soluţii de resuscitare. Cei care 20 de ani nu au găsit nici un leac bolii care macină România sunt acum cei mai buni diagnosticieni şi singurii care pretind că pot să aplice tratamentul corect. Este însă prea târziu. Nici timpul, nici oamenii nu mai au răbdare, iar minciuna în care am trăit timp de 20 de ani nu se mai poate perpetua. Pentru că asta este principala boală de care suferă pacientul numit România. Minciuna. Ne minţim că totul e bine, ne minţim că avem resurse, că suntem deştepţi, că găsim soluţii la probleme. Ne minţim că suntem cei mai viteji, mai bogaţi, mai frumoşi. În realitate suntem la coada Europei. În realitate industria noastră este falimentară. În realitate nici ce să furăm nu mai avem în ţara asta, pentru că tot ce a fost de furat s-a furat. Ce ne mai rămâne de făcut? Lăsaţi chirurgul, chiar dacă nu e cel mai bun, să taie. Avem nevoie de această intervenţie pentru a ne face sănătoşi. Şi apoi... Poate o să învăţăm ceva din asta.
Jocurile politice şi joaca de-a politica
În situaţia în care se află România, sau mai corect spus românii lipsa de caracter a unora dintre politicieni poate să agraveze şi mai mult criza. De fapt nici nu ştiu ce care criză distruge mai mult România, cea economică sau cea morală. Dacă situaţia economică este aproape o fatalitate, criza fiind importată din statele puternic industrializate, criza morală care se manifestă de 20 de ani în România ne-a târât la coada Europei. În dorinţa lor de a pune mâna pe putere, şi implicit pe toate resursele economice, politicienii fac tot felul de jocuri, care mai de care mai murdare. De fapt singurul ţel al acestei specii de humanoizi, „homo politicon” este sporirea propriei averi. Baronii locali sau cum s-or mai fi numind cei care au puterea absolută în câte-un judeţ urzesc planuri, uneltesc împotriva a tot ceea ce ar putea să le încurce lor visele de mărire. În dorinţa de a pune mâna pe tot ce mişcă în judeţul Hunedoara, preşedintele Consiliului Judeţean, Mircea Moloţ încearcă să-şi infiltreze oameni în toate partidele politice netezindu-şi astfel calea peste doi ani spre un nou mandat. Că preşedintele PRM, Costel Avram este o trâmbiţă a lui Moloţ, răsplătit cu un post de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean pentru serviciile prestate este deja un lucru demonstrat. Dar cu o floare nu se face niciodată primăvară, chiar dacă floarea este din grădina lui Vadim. Imediat după ce a pus mâna pe conducerea PNL, trăgându-i preşul de sub picioare lui Mircia Muntean, omul care l-a ridicat mult mai sus decât i-ar fi permis statura şi „talentul” politic, Moloţ a început să-şi planteze oameni în principalele partide. În PSD nu i-a fost greu. Pionul otrăvit este nimeni altul decât prietenul său Laurenţiu Nistor. Relaţiile dintre cei doi sunt cunoscute şi s-au legat de mai multă vreme. Nistor mai vrea un mandat în Camera Deputaţilor iar Moloţ încă unul în fruntea judeţului. Cei doi se vor sprijini reciproc din partide diferite. PNL va scoate un candidat de „paie” în colegiul Brad – Valea Mureşului în timp ce PSD nu-l va concura pe Moloţ la preşedinţia Consiliul Judeţean. În acest joc nu-şi găseşte locul preşedintele PSD Florin Cazacu, care nu se mai mulţumeşte cu primăria Brad şi vrea la rândul său scaunul lui Nistor, obligându-l pe acesta oarecum să se bată cu Moloţ pentru Consiliul Judeţean. Cum între cei doi aliaţi nu poate exista o bătălie cel mai probabil Cazacu va fi sacrificat. Dacă problema PSD a fost rapid rezolvată de liderul liberal nu la fel de uşor îi este să-şi infiltreze un om în echipa PDL, unde senatorul Viorel Arion împreună cu primarii partidului îi stau ca un ghimpe în coastă. Pentru PDL Moloţ a găsit un pion otrăvit în persoana deputatului Ioan Timiş fost FSN, fost, PD, fost PDSR, fost APR, fost, PSD, fost PNL, fost PLD, întors la PNL, actualmente PDL. Timiş a condiţionat trecerea la PDL cu numirea sa în funcţia de preşedinte la Organizaţia Hunedoara a partidului condus de Boc. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din „organizaţie” şi o majoritate covârşitoare dintre pedeliştii care au ceva de spus în judeţ au refuzat intrusul. În timp ce Moloţ urzeşte planurile prin care să controleze întreg judeţul, fără nici o opoziţie, pensionarii se prăpădesc de foame sau din lipsă de medicamente, oamenii îşi găsesc din ce în ce mai greu de lucru, asistaţii sociali nu mai primesc indemnizaţii. Dar acestea sunt probleme minore pentru cei care gândesc totul doar în interesul puterii personale.
PRM şi UDMR joacă în Frăţia cetăţilor dacice
Ministrul Culturii, Kelemen Hunor, are admiratori printre PRM-iştii hunedoreni. Costel Avram a declarat ieri că Hunor va realiza ceea ce nu au reuşit toţi ceilalţi miniştrii români care au condus Ministerul Culturii de la Revoluţie încoace. După cum îl ştim pe Costel Avram ca fiind „trâmbiţa” lui Mircea Moloţ, înseamnă că întâiul stătător al judeţului este foarte mulţumit de prestaţia ministrului din tabăra lui Attila. Frăţia daco-hună este pe cale să se pecetluiască chiar în capitala vechiului stat centralizat condus de Burebista, după unele izvoare pe numele său maghiar „Vőrőss Pista”. Singura problemă a „tribunelulului” va fi să-şi găsească un personaj capabil să mai scrie o scrisoare plină de remuşcări către Vadim Tudor, după ce marele tribun va afla despre declaraţiile lui Avram, neconforme cu linia partidului. După vizita în judeţul Hunedoara a ministrului, în timpul căreia a trecut în revistă importantele vestigii istorice, Kelemen Hunor a decis trecerea cetăţilor dacice din munţii Orăştiei în administrarea Consiliului Judeţean Hunedoara, pentru o mai bună valorificare a potenţialului turistic a acestora. Nu se ştie însă în interesul cui, ţinând cont de faptul că foştii proprietarii nu mai pot să le revendice, nefiind proprietari tabulari, iar mărturiile străinilor de genul lui Herodot, ne fiind luate în consideraţie de comisiile de retrocedare. Intenţia Ministrului Culturii a fost primită cu multă simpatie de conducerea Partidului România Mare, la ordinul preşedintelui PNL, Mircea Moloţ. Preşedintele Costel Avram consideră că ministrul Culturii va soluţiona vechea problemă de administrare a cetăţilor dacice. „Miniştrii culturii români nu au arătat mare interes faţă de monumentele istorice din judeţul nostru. Kelemen Hunor a declarat despre judeţul Hunedoara că este un judeţ cu un mare potenţial şi că va luamăsuri pentru dezvoltarea turistică a zonei. Felicit atât prefectul, cât şi ministrul culturii pentru decizia luată. Se pare că în sfârşit există o licărire pentru rezolvarea cetăţilor dacice”, a declarat Costel Avram în cadrul conferinţei de presă de ieri. Declaraţia lui Avram este în contradicţie cu poziţia luată faţă de prefectul Attila Dezsi la numirea acestuia, întrebându-se retoric: „Cum va apărea Dezsi la mormântul lui Avram Iancu?” Dar se pare că dacii nu au avut nimic de împărţit cu ungurii şi nici ungurii cu baronii locali din judeţul Hunedoara, lăsând întreagă în mânile lor capitala Sarmizegetusa Regia.
Zamolxes râvnit de marii preoţi ai banului public
Un nou subiect fierbinte, legat de judeţul Hunedoara, reţine atenţia opiniei publice din România. După vizita Ministrului Culturii la Cetăţile Dacice, au început noi dezbateri pe tema obiectivelor arheologice din Munţii Orăştiei. Ministrul Kelemen Hunor intenţionează să paseze problema Consiliului Judeţean, considerând, în acelaţi timp, Cetăţile Dacice de o importanţă extraordinară pentru România. La o emisiune radio, Hunor a apreciat judeţul Hunedoara ca având un potenţial cultural extraordinar. Şi cu toate astea, judeţul Hunedoara nu are de aproape o jumătate de an director la Direcţia Judeţeană de Cultură, Culte şi Patrimoniu. Cu alte cuvinte, nu există un reprezentant al Ministerului Culturii în judeţul „cu o importanţă deosebită pentru cultura română”. După cum îi cunoaştem pe politicienii zilelor noastre, pentru care singurul lucru important este circuitul banului public în buzunare private, nu cred că tremură prea tare de grija ruinelor din Munţii Orăştiei. După ce au fost vandalizate de căutătorii de comori care au săpat în 10 ani mai mult decât arheologii în 50, ruinele nu mai pot să aducă bani decât pentru factorii de decizie ai judeţului sau ai Ministerului Culturii. Drumul care s-a construit spre Sarmizegetusa Regia a fost deja „căpuşat” de şefii judeţului, care au vârât în buzunare bani frumoşi de pe lucrările făcute de mântuială. Dar zona cetăţilor dacice are un potenţial extraordinar pentru preşedintele Consiliului Judeţean, Mircea Moloţ. Trebuie remarcat că în toate zonele cu potenţial turistic unde Consiliul Judeţean a investit în infrastructură, „geniul mercantil” a lui Moloţ s-a făcut simţit. Firma fiicei acestuia deţine mai multe pensiuni tocmai acolo unde, din întâmplare sau nu, au fost rabilitate drumuri cu destinaţie turistică. Sunt numeroase exemple în acest sens de la Straja până la Vaţa, adică dintr-un capăt în altul al judeţului. Un program de investiţii este evident necesar la Cetăţile Dacice. Dar aşa cum au fost lucrate până acum toate obiectivele declarate de importanţă turistică de Moloţ, există riscul ca în urma investiţiei singurul câştigat să fie preşedintele Consiliului Judeţean.
Purificarea prin criză
România seamănă din ce în ce mai mult cu o corabie care a început să ia apă. În această situaţie, instinctul de „lup de mare” a preşedintelui Băsescu nu l-a lăsat să stea deoparte. Oricât de mult îl critică opoziţia, cred că Preşedintele face exact ceea ce trebuie făcut. Şi-a asumat rolul de şef al statului, parte a executivului, şi a preluat „cârma”. Din discursul prezidenţial, rostit în ultima vreme reiese printre rânduri că nici Băsescu nu este foarte mulţumit de Boc, dar în situaţia delicată în care se află România o criză politică ar echivala cu încercarea de stingere a unui incendiu cu cisterne de benzină. Discuţiile opoziţiei sunt evident aruncate în derizoriu prin acuzaţii de formă fără fond. În acest mod, PSD, PNL şi chiar UDMR, îşi ascund incapacitatea de a oferi alternative economice reale şi viabile la măsurile anticriză luate de actuala putere. Indiferent cine ar fi fost la putere ar fi trebuit să ia măsuri anticriză, iar acestea sunt întotdeauna dure, nepopulare şi dureroase pentru muritorii de rând. În situaţia catastrofală în care se află România la ora actuală este irelevant cine iese la televizor să anunţe măsurile, Traian Băsescu sau Emil Boc. Important este ca aceste măsuri să fie eficiente. Reducerile veniturilor pensionarilor şi a bugetarilor trebuie să aibă un sens iar acest sens este canalizarea banilor în economie. Trebuie să recunoaştem cu toţii că ceea ce se întâmplă acum îşi are rădăcini adânci, poate chiar în anul 1989. Hoarde de politicieni s-au succedat în fruntea României şi toţi sau înfruptat din bogăţiile acestei ţări. S-a instaurat un sistem aberant cu care nimeni nu a încercat să lupte, poate doar Traian Băsescu la un moment dat. A fost acuzat atunci, ca şi acum că se substituie guvernului şi că încalcă Constituţia. În momentul în care cineva deranjează sistemul construit timp de 20 de ani este automat atacat şi scos din viaţa publică. Nu cred că Voiculescu, Vântu sau Patriciu, mor de grija pensionarilor şi nu mai pot să doarmă de mila bugetarilor. În nici un caz. Aceştia au acum muniţie, demagogică, pentru a-l ataca pe acela care le-a deranjat timp de cinci ani sistemul şi după cum se manifestă o să-l mai deranjeze încă cinci ani de acum încolo. În aceste condiţii cred că, deşi dureroasă, criza poate fi benefică pentru România. Ne obligă să facem curăţenie.
O nouă generaţie de micuţi dansatori
Şase mici dansatori, formaţi la şcoala profesorului Istvan Mezei au susţinut ieri examenul de absolvire a cursurilor de dans de societate. Micii dansatori, cu vârste cuprinse între 11 şi 13 ani au prezentat un program pe parcursul căruia şi-au probat aptitudinile şi talentul. Eleganţă, ritm, energie, vitalitate, sunt doar câteva dintre atributele însuşite pe parcursul orelor de dans de micuţii artişti. Pentru obţinerea notei de absolvire, elevii au fost testaţi la mai multe tipuri de dans, fiindu-le în acelaşi timp notate execuţia tehnică, talentul şi ritmul muzical. Micii artişti au învăţat pe parcursul a 48 de şedinţe, să danseze atât pe ritmuri latino, dans de club cât şi vals, rock & roll, tango şi multe altele. Generaţia care şi-a primit ieri diplomele este cea de-a 72-a promoţie care absolvă cursurile de dans de societate sub îndrumarea profesorului Istvan Mezei, trupa de dans a acestuia fiind înfiinţată în 1975. Din această generaţie, cea mai bună dansatoare, care a primit şi titlul de Şefă de promoţie este Anastasia Popescu. Ea a absolvit cursul de dans cu nota 9,20. Anastasia a susţinut de curând un examen de admitere la Şcoala de Balet din Cluj, pe care l-a promovat, iar din toamnă va urma cursurile şcolii de dans. „Spun cu mândrie că este a 72-a generaţie care absolvă cursurile de dans. Cei şase elevi absolvenţi acum sunt foarte talentaţi şi mă bucur nespus că pe viitor câţiva dintre ei au ales să urmeze această cale. Dansul este pasiune şi această pasiune nu se stinge, după cum se vede în cazul meu, niciodată.” povesteşte mândru de performanţele sale Istvan Mezei.
România trece în acest moment printr-o gravă criză morală, de parcă nu ne ajunge criza economică pe care o resimţim din plin. Europa este un cazan sub presiune. Grecia este în colaps, nici Spania nu se simte prea bine, ca să nu mai vorbim de fostele ţări comuniste acceptate la masa bogaţilor. Peste tot se caută soluţii de ieşire din criză. Oamenii se solidarizează şi înţeleg situaţia dificilă prin care trec economiile statelor lumii, pentru că problemele sunt induse de un sistem mondial defect. La nivel mondial, în ultimii ani populaţia a consumat mai mult decât putea să acopere economia în cifre reale. Asta s-a întâmplat şi în România. Sistemul de pensii şi cel administrativ a ajuns să consume mai mult decât îşi putea permite să susţină economia. E ca şi cum un şomer cu nevastă casnică şi vreo cinci plozi ar avea pretenţia să-şi angajeze menajeră, bucătăreasă, bonă pentru copii şi, eventual, şofer la maşina nouă. Şi din veniturile sale – de şomer – să le plătească acestora salariile în timp ce el cu soţia se odihnesc undeva într-o staţiune mediteraneană. Sigur că acest lucru e imposibil, aberant chiar. Nu la fel de aberantă pare această situaţie pentru analiştii din Bucureşti, care se calcă pe bombeuri prin studiourile de televiziune şi nu mai prididesc să înfiereze cu mânie proletară măsurile de austeritate propuse de Traian Băsescu şi guvernul Boc. Este evident că statul român nu-şi mai permite nici menajeră, nici şofer, nici bonă pentru copii, nici bucătăreasă. Statul român trebuie, în primul rând, să-şi „caute de lucru” să-şi majoreze veniturile. Pentru asta este nevoie de relansarea economiei. Banii pe care nu-i mai plăteşte pentru întreţinerea unui sistem birocratic, imens şi infernal statul român îi va investi în economie. Firmele trebuie să funcţioneze, să producă pentru a putea plăti taxele şi impozitele din care-şi face statul veniturile. Cred că este timpul ca opoziţia, sindicatele, pensionarii şi guvernul să înţeleagă situaţia foarte dificilă prin care trece România. Este momentul ca interesul personal sau al micilor grupuri de interese să treacă în planul secund faţă de interesul general, acela de a trece peste criza economică fără să mai contractăm împrumuturi pentru consum şi asistenţă socială. Aş vrea să-i văd pe cei care clamau în campania electorală „reconcilierea naţională” la masă cu guvernul căutând soluţii pentru problemele României, nu la televizor criticând orice fără să ofere nici o soluţie concretă. Aşa cum spuneam... m-am săturat de demagogie!
Secţia de Pediatrie a fost modernizată de medici inventivi şi generoşi
Secţia de pediatrie a Spitalului Judeţean Deva a fost modernizată cu ajutorul unor medici inimoşi. Cadrele medicale din secţia de pediatrie a Spitalului Judeţean Deva au înfiinţat la sfârşitul anului 2008 Asociaţia Medicilor Pediatri din Deva, un ONG prin intermediul căreia au putut obţine fonduri pentru modernizarea secţiei. În decursul anului trecut persoanele fizice doritoare au putut direcţiona doi la sută din impozitele pe veniturile obţinute către asociaţia înfiinţată de medicii pediatri. Suma de bani obţinută a fost folosită pentru înlocuirea mobilierului vechi din saloanele şi rezervele secţiei de pediatrie cu unul nou. Asociaţia a reuşit să strângă suma de 20.700 de lei, bani care au fost investiţi în modernizarea secţiei. Astfel, au fost achiziţionate peste 40 de paturi noi şi tot atâtea noptiere, precum şi mobilier destinat spaţiului de depozitare a lucrurilor personale ale pacienţilor. De asemenea, a fost amenajat un salon pentru terapie acută, acesta fiind dotat cu aparate de monitorizare şi chiar cu aer condiţionat. „Cu mult efort am reuşit să obţinem aceste fonduri pentru a putea îmbunătăţi condiţiile din secţia de pediatrie.” Doctoriţa Luminiţa Pop a fost cea care a demarat această acţiune, ea a fost motorul acestei investiţii. „Fiecare din noi am convins cunoscuţii să direcţioneze acei doi la sută din impozitul pe venit spre Asociaţie. Am dori să putem face mai mult pentru a crea condiţii mai bune, dar din păcate nu sunt fonduri suficiente.”, a declarat Ruxandra Clepce, medic primar, şef secţie pediatrie Spitalul Judeţean Deva. Pe viitor cadrele medicale din secţia de pediatrie intenţionează să amenajeze o cameră de joacă şi un mic părculeţ pentru copii în curtea spitalului. Direcţionarea procentului de doi la sută din impozitul pe veniturile obţinute în 2009 se mai poate face până la data de 15 mai. Medicii vă roagă pe dumneavoastră cei care nu aţi fixat o destinaţie banilor să susţineţi Asociaţia Medicilor Pediatri din Deva pentru ca micuţii pacienţi ai secţiei de pediatrie să treacă mai uşor peste perioada de convalescenţă.
Povestea nu este nici nouă, nici simpatică şi nici măcar plină de tâlc. Este o poveste banală care-l are ca erou negativ pe preotul din satul Bejan. În alte roluri îi găsim pe Preasfinţitul Gurie, episcop al Devei şi Hunedoarei şi pe purtătorul său de cuvânt preotul Mircea Mihuleţ. Parohul din satul păstorit de deputatul Laurenţiu Nistor, al cărui chip este zugrăvit în biserica din localitate, s-a gândit să facă un ban cinstit. Aşa că popa, a pretins bani de la o echipă de filmare care vroia să imortalizeze şi în arhivele televiziunii chipul deputatului pictat pe pereţi. Gestul „sfinţiei” sale a fost înregistrat şi făcut public. Aşa cum cer normele deontologice jurnaliştii care s-au ocupat de caz au cerut şi punctul de vedere al şefilor ierarhici ai popii. Şi după ce superiorii au aflat despre gestul preotului a început o agitaţie de neînţeles. Purtătorul de cuvânt al Episcopiei l-a luat de mânuţă pe popa ciubucar şi s-au prezentat, cu musca pe căciulă, la jurnalista căreia i s-au cerut bani pentru o filmare, să-şi ceară scuze. La sfârşitul discuţiei jurnalista a fost rugată să-i confirme episcopului vizita celor doi. Lucrurile nu s-a oprit însă aici. Însuşi episcopul Gurie a sunat să lămurească lucrurile ca nu cumva scandalul să se amplifice. Din toate gesturile reprezentanţilor Bisericii Ortodoxe implicaţi în acest caz, reiese un singur lucru: aceştia încearcă să ascundă gunoiul sub preş în loc să-l tragă pe făraş şi să-l arunce. De ce nimeni nu poate explica, dar este evident că în loc să-l sancţioneze pe preotul şpăgar, reprezentanţii Episcopiei, vor să trateze cât mai discret cazul, dacă se poate chiar să se convingă, pe ei înşişi, că nici nu a existat un gest necugetat din partea preotului din Bejan. Interesele din jurul bisericii sunt foarte multe, cu atât mai multe cu cât prea puţine organe de control laice îşi „bagă nasul” prin hârţoagele contabile ale bisericilor. Renovările de lăcaşuri de cult se fac de cele mai multe ori pe bani publici, alocaţi de consiliile locale sau de Consiliul Judeţean. Costurile acestor lucrări nu sunt verificate de nimeni. Firmele care lucrează la biserici sunt din cele agreate de obicei de cel care dă banul, iar pentru a nu face valuri, preotul este atras şi el în „cârdăşia” economică. Ăsta este secretul pentru care în ultimii 20 de ani în România au crescut bisericiile ca ciupercile după ploaie în timp ce economia este în picaj iar tinerii aşteaptă până îmbătrânesc ca să primească o locuinţă. Probabil că ăsta este şi secretul portretului deputatului pe peretele bisericii din Bejan şi de asemenea ăsta este şi motivul pentru care Biserica nu-şi mătură ograda.
Râcu lu Secu
Că Moloţ a fost informator al Securităţii ştiam de mult şi nici nu cred că miră pe cineva. Atât doar că până acum, preşedintele Consiliului Judeţean şi mai nou şi al liberalilor hunedoreni, a reuşit să ascundă cu dibăcie trecutul său. Dar caracterul lui Moloţ, ranchiuna, veninul pe care-l poartă în suflet şi în priviri nu pot fi tot atât de bine ascunse ca un dosar păzit în arhivele CNSAS de un „cerber” bine plătit. Sunt convins că, mânat de complexele de inferioritate care-l macină, piticul din Mărtineşti sau „Râcu lu’ Belencea”, cum era poreclit în satul său natal, era gata să facă rău oricărui copil cu două degete mai înalt decât el. Ce dramă trebuie să fi fost pentru Moloţ, în liceu, faptul că avea colegi mai frumoşi, mai înstăriţi şi probabil mai deştepţi decât el!? Cum se putea răzbuna pe „nemernicii” care furau privirile fetelor?! Nu putea să-i bată pentru că era prea mic, nu putea să le „sufle” gagicile pentru că era prea urât şi nici să-i umilească la învăţătură pentru că şi inteligenţa sa era pe măsura înălţimii. Aşa că singura formă de a se răzbuna pe rivalii săi a fost turnătoria. Argumentele prezentate, ieri, de Marius Oprea stau mărturie că Moloţ a turnat la Securitate încă din liceu. Şi dacă în liceu a avut succes cu această îndeletnicire, era firesc ca Moloţ să continue şi matur, ajuns profesor şi împins de beneficiarii delaţiunilor sale chiar şi pe funcţii de conducere în învăţământ. Problema lui Moloţ şi a celor care îl înconjoară nu este neapărat legată de trecutul său, ci de caracterul său. Faptele din trecut explică foarte multe despre comportamentul liderului liberal din prezent. Moloţ nu are prieteni. El are interese. Şi oamenii sunt împărţiţi în funcţie de aceste interese. Complexele de inferioritate, invidia şi ranchiuna sunt singurele sentimente care sălăşluiesc în sufletul şi creierul lui Moloţ. Pofta de a aduna averi incomensurabile este născută din setea de putere, din dorinţa piticului de a compensa cu ceva lipsa de înălţime. Moloţ şi-a ros unghiile aşteptând zeci de ani să iasă cu ceva în evidenţă. A încercat să facă orice numai să-şi depăşească umila condiţie de profesor mediocru. Şi norocul său s-a numit Mircia Muntean. Acelaşi Mircia Muntean care a devenit imediat rivalul său de moarte. Întâi secret, apoi pe faţă, pentru că Moloţ nu suportă oamenii care au succes. Şi-a urzit cu foarte multă migală pânza în care l-a prins pe Mircia şi l-a decapitat aidoma unui paianjen. Acest comportament răbdător este tipic pentru un informator, care nu face asta din convingere, ci din răutate. Şi Moloţ sunt convins că a scris delaţiunile cu maximă răutate. Asta este diferenţa între liderul liberalilor hunedoreni şi fosta sa colegă de partid Mona Muscă. Fosta parlamentar a scris note informative despre studenţii străini, poate unii dintre ei trimişi în misiune în România. În timp ce Moloţ şi-a dat în gât colegii din liceu şi apoi pe cei din cancelarie. Sunt curios ce atitudine va lua conducerea centrală a PNL faţă de această situaţie.
Dor de Ceauşescu
Vă mai aduceţi aminte? Cel mai iubit fiu al poporului! Om între oameni! Savant de renume mondial! Geniu al Carpaţilor! Epoca pe care cu mândrie patriotică şi deosebit rescpect o numim „Epoca Nicolae Ceauşescu”! S-a schimbat cu ceva mentalitatea noastră în cei 20 de ani de când aceste lozinci au rămas undeva doar în memoria nostalgicilor? Avem mai multă pâine acum? Poate doar în chiftele! Întrebări la care poporul român nu are răspuns, pentru că nul caută cu adevărat. Ceauşescu nu a murit! S-a spart în mii de bucăţi şi s-a împrăştiat prin ţară. În fiecare primărie, în fiecare consiliu judeţean şi în fiecare prefectură există un Ceauşescu. Aleşii poporului nu sunt nicidecum, aşa cum ar trebui să fie, în slujba celor care le-au dat mandatul să-i reprezinte, ci din contră. Poporul, această entitate nedefinită formată din indivizi de diferite categorii se face preş în faţa „conducătorilor”, a acelor mici Ceauşescu cărora a dracului de mult le place rolul acesta. Preşedintele Consiliului Judeţean Hunedoara, Mircea Moloţ a pus plăcuţe cu numele lui în uşa bisericilor pe care le-a milostivit cu trei creiţari din bugetul public. Să fim bine înţeleşi! Din bugetul nostru, al tuturor nu din banii personali sau din moştenirea de la Mărtineşti. Şi ce-a făcut acest popor care nu a învăţat încă să deosebească impostura de valoare? L-a mai ales încă odată în loc să-l scuipe şi să-l alunge cu pietre pentru că şi-a însuşit pe nedrept rolul de ctitor al unor lăcaşe sfinte plătind cu banii oamenilor pentru mărirea personală. Un alt ales, chipurile social democrat, adică de stânga, fost primar al comunei Şoimuş actualmente deputat. Şi-a pictat chipul în biserica din Bejan, între sfinţi în calitate de ctitor al lăcaşului de cult. A scos Nistor bani din buzunar ca să construiască biserica? Nici vorbă! Au plătit oamenii taxe şi impozite, dar nu ei, cei care plătesc dări pentru a-şi lua lefurile nesimţite deputaţii de genul lui Nistor, sunt zugrăviţi în biserici ci reprezentanţii lor, tupeiştii care se caţără pe cadavre, pe spinările încovoiate de muncă ale oamenilor simpli şi vor cu orice preţ să intre în istorie. Să nu mai plângem nostalgici după Ceauşescu. Îl avem lângă noi prin Moloţ, prin Nistor, prin Timiş, prin Cazacu sau Blaga. În general prin fiecare ales care înţelege poporul ca pe o uriaşă turmă care rebuie mulsă zilnic, înjugată şi exploatată în folos personal.
A colabora, colaborare
Îl întreabă Gheorghe pe Ion daca are SIDA. Ion nu prea ştia ce-i aia dar s-a gândit: „Dacă zic că nu ştiu zice că-s prost, dacă zic că nu am zice că-s calic, dacă zic că am îmi cere. Aşa că a răspuns: „Mai am puţin pe fund”. Cam aşa stau lucrurile şi cu dosarul de informator al preşedintelui PNL Mircea Moloţ. A fost în două rânduri racolat de Securitate, ba chiar avansat de la colaborator la informator şi apreciat pentru activitatea sa, dar nu a colaborat cu poliţia politică. Păi nici nu avea cum să colaboreze, pentru că oficial, în România, nu a existat poliţie politică. În rest numai de bine, în patria Mioriţei, cu bani orice turnător odios îşi poate albi biografia. Să luăm lucrurile cronologic! Încă din liceu, Mircea Molţ este racolat de Securitate. Găsim la dosar actul prin care este confirmată trecerea viitorului preşedinte al Consiliului Judeţean Hunedoara în rândul colaboratorilor. Elevul Moloţ dintr-a XI-a avea misiunea de a veghea la împiedicarea din faşă a oricărei uneltiri la „liniştea” statului comunist. Liderul liberal pretinde că nu a dat note informative în acestă perioadă. Totuşi securiştii mai adaugă o notă la dosar prin care elevul Moloţ este scos din rândul colaboratorilor, dar nu pentru că este ineficient ci pentru că a absolvit liceul şi pe cale de consecinţă nu mai avea legătură cu „tema cercetării”. O concluzie intermediară a poveştii este că temuta Securitate era foarte naivă, recruta colaboratori de formă pe care nu-i folosea ci le deschidea un dosar doar ca să aibă ce închide. Conform actelor prezentate de însuşi împricinatul Mircea Moloţ, „mariajul acestuia cu Securitatea nu s-a încheiat imediat după absolvirea liceului. Liderul libelalilor hunedoreni a fost din nou racolat imediat după absolvirea facultăţii pentru a-şi supraveghea colegii din şcoala unde a fost angajat ca profesor. Mă îndoiesc din nou ca Securitatea a fost atât de idioată încât a persistat în colaborarea cu un informator care şi-a dovedit ineficianţa în timpul liceului. Mai mult decât atât în dosar se află de această dată un nume de cod şi câteva note semnate de Moloţ. De asemenea nu cred că trecerea preşedintelui Consiliului Judeţean Hunedoara de la statutul de colaborator la cel de informator a fost făcută fără ca acesta să fi dat nici o informaţie utilă „apărătorilor” liniştii regimului comunist. Este remarcabil tonul elogios şi aprecierile pe care le au seuriştii la adresa lui Moloţ, în toate documentele existente la dosar, faţă de un colaborator care susţine că nu a avut activitate de informator. De fapt în prima fază, pe baza documentelor existente în dosarul lui Moloţ, CNSAS a dat verdict de colaborator pentru acesta. Ulterior, în urma unei contestaţii, Moloţ a reuşit să-şi albească biografia şi să obţină un certificat în care scrie că nu a colaborat cu poliţia politică, membrii Colegiului evitând să utilizeze termenul de „securitate”. Dincolo de discuţia despre calitatea de turnător sau nu a lui Mircea Moloţ rămâne în discuţie istoria unui sistem care obliga copiii să-şi toarne colegii. Mulţi dintre acei copii conduc acum România… Spre dezastru.
Praful în urechea românilor
O nouă problemă venită de undeva din curbura Carpaţilor zdruncină adânc patriotismul unor concetăţeni. Tot mai multe voci se ridică împotriva guvernului care vrea să acorde prea multe drepturi minorităţii maghiare. Un adevărat sacrilegiu pare a fi statutarea dreptului copiilor care provin din familii maghiare de a învăţa în limba maternă, chiar dacă în localităţile în care trăiesc nu există şcoli cu predare în limba respectivă. În timp ce tot mai multe voci se ridică, indignate de o asemenea încălcare a însăşi „spiritului naţional”, din ce în ce mai mulţi români, realişti, recunosc că aproape nimeni în ţara asta nu mai are chef de muncă, sau că atâta timp cât patronul nu este în mijlocul muncitorilor majoritatea dintre aceştia trag chiulul sau fac treabă de mântuială. În România se fură cel mai mult din întreaga Europă. În România legile sunt facultative. În România cine încalcă legea se numeşte şmecher şi cine o respectă „fraier”. Astea însă nu sunt probleme pentru patrioţii, îngrijoraţi de „fiinţa” naţională! Pe ei îi îngrijorează doar faptul că un grup minoritar cere cu încăpăţânare dreptul de a-şi cultiva limba şi obiceiurile. În orbecăiala lor, prin politică, naţionaliştii nu observă că, de fapt, Transilvania, cu ardeleni cu tot este încet dar sigur „cucerită” de Ungaria. Că în scurt timp Transilvania va fi legată de România doar prin faptul că va fi obligată să respecte legile votate la Bucureşti şi va ţine în continuare în spate, din punct de vedere economic, zonele mult mai puţin dezvoltate de dincolo de Carpaţi. Economic, Transilvania se îndreaptă spre Ungaria. O statistică recentă arată că pesteb 80 la sută din biletele de avion rezervate prin agenţiile de turism din Transilvania şi Banat au ca punct de plecare Budapesta, 15 la sută aeroporturile locale şi mai puţin de cinci procente Bucureştiul. Majoritatea ardelenilor bolnavi, se tratează în clinici din Seged, Debrecen sau Budapesta şi nici nu vor să audă de „spitalele morţii” din Bucureşti. Ca să nu mai vorbesc despre faptul că cei mai mulţi români de pe frontiera de vest îşi fac cumpărăturile în Ungaria. Nici din punct de vedere turistic România nu mai reprezintă o atracţie pentru ardeleni. Litoralul, cu serviciile proaste şi scumpe este lăsat pe seama „miticilor” în timp ce „vesticii” preferă staţiunile din Croaţia, Austria, Grecia sau Ungaria. În aceste condiţii cred că „patrioţii” ar trebui să se îngrijoreze de lucruri mult mai profunde decât învăţământul în limba maternă, asta până nu o să ceară şi românii din Transilvania să înveţe ungureşte.
Badea Gheorghe, „integratul”
Stătea badea Gheorghe undeva în marginea izlazului, proptit de o cruce veche de piatră şi, prin rotocoalele de fum de la ţigara răsucită din ziar, aştepta să vină americanii. Şi veniră, dragii de ei. După mai bine de 50 de ani veniră, şi nu singuri, ci cu toată Europa în spinare.Badea Gheorghe îşi scuipă în palmele muncite pe loturile de la colectiv şi se lumină la faţă, crezând că peste întreg satul se vor revărsa şuvoaie de lapte şi miere. Auzise şi el câte ceva despre planul Marshall, ăla cu care s-au refăcut nemţii după război de au ajuns cei mai tari din Europa, şi gândea badea că oarecum la fel are să fie şi la noi dacă tot aderăm la marea familie a Europei. Se şi vedea ţăranul ardelean conducându-şi tractorul cu aer condiţionat pe uliţele asfaltate ale satului spre Mc'Drive-ul din colţ, de lângă cooperativă.Dar nu apucă să viseze prea mult badea Gheorghe la binefacerile integrării în societatea capitalistă că se şi năpustiră peste el fel de fel de domni îmbracaţi cu costume elegante şi legaţi la gât cu cravate de mătase, care au scos din „străiţile” diplomat pliante şi broşuri de informare, scrise parcă în alte limbi. Chiar dacă şirul cuvintelor îi părea cunoscut lui Gheorghe, nici cum nu era înstare să desluşească înţelesul vorbelor domnilor ălora şi a ceea ce scria în pliantele împarţite. Şi dacă nici vecinul Pătru, cu şcoală de partid la oraş şi doi ani de Ştefan Gheorghiu nu pricepe nimic, atunci ce să mai pretindă el, om simplu cu opt clase, că atatea se făceau pe vremea tinereţii sale. Din tot discursul domnilor, Gheorghe a reţinut câteva înşiruiri de litere care, cică, ar ajuta oamenii să obţină bani pentru agricultură.Un fel de credite pe care nu mai trebuie să le dea înapoi. De la OJPDRP şi CRPDRP sau APDRP pot ţăranii să ia ghidul solicitantului de fonduri europene. Dacă nu pricepe nimic din ghidul respectiv, badea Gheorghe poate să meargă la ANCA sau OJCA să găsească acolo domni mai şcoliţi care sa-l lămurească, dar până ajunge la ei musai să completeze formularul „E 1.1”, la care să anexeze documentele tehnice şi financiare cerute în acest formular.Dupa ce are toate actele completate, de el personal sau cu ajutorul unor specialişti, care trebuie plătiţi pentru asta, badea Gheorghe trebuie să depună documentaţia la OJPDRP, dar neapărat înaintea datei „D” care figurează în licitaţia de proiecte. Aici badea Gheorghe se scărpină în cap şi începu să-l apuce dorul de colectivă. Dar perseverent, ca orice ţăran care-şi iubeşte pământul, s-a încăpăţânat să pună mâna pe banii europenilor. A depus cererea de finanţare la SVCF din cadrul OJPDRP, unde i-au fost completate formularele „E 2.2” și „E 2.1”. Dacă toate actele sunt în regulă, dosarul ajunge la CRPDRP şi APDRP, dar numai cu formularul „E 3.5”, completat de un expert.Badea Gheorghe a obosit să mai urmarească prezentarea domnilor cu cravată şi costum. A ieşit din căminul cultural, s-a gândit că oricum nu-i place mâncarea de la Mc'Drive şi a intrat să bea un monopol la „buticul” de lângă cooperativă, unde intra şi când venea de la CAP sau IAS cu preşedintele CUASC şi cu tovarăşul de la MAT să împartă ţuica scoasă ilegal şi „nerambursabil” de la căldare.
Să strângem cureaua... în jurul gâtului
În România de doi ani se vorbeşte numai despre criză. Laitmotivul discursurilor politicienilor este expresia: „Să strângem cureaua!” Şi o strângem de aproape nu mai avem ce strânge, noi, muritorii de rând obligaţi să trăim de la o lună la alta din salarii ridicole cumpărând mărfuri la preţuri uriaşe în raport cu puterea noastră de cumpărare. Criza este doar o scuză pentru aceia care ascunşi în spatele ei îşi rotunjesc substanţial veniturile. În judeţul Hunedoara activează nu mai puţin de opt deputaţi. Pentru aceştia sunt cheltuiţi lunar peste 220.000 de lei, adică în medie aproape 28.600 de lei pe cap de deputat. Suma nu ar fi mare dacă aleşii ar face câte ceva pentru electoratul care i-a trimis în Cameră, acelaşi electorat care trudeşte pentru un salariu minim de 600 de lei. Dar majoritatea deputaţilor nu reprezintă decât mâini ridicate într-o uriaşă maşină de vot coordonată de câţiva lideri politici de la centru. Conform datelor publicate pe siteul Camerei Deputaţilor cei 335 de parlamentari au consumat în luna ianuarie, 8.449.444 lei. Din aceşti bani 5.071.737 de lei au fost încasaţi de aleşi pentru indemnizaţii, diurne, cheltuieli cu cazarea, transportul şi comunicaţiile. Nu cu mult mai puţin 6.755.415 lei au decontat deputaţii pentru întreţinerea şi funcţionarea birourilor parlamentare şi salariile consilierilor. Toate aceste cifre se referă la luna ianuarie în care aleşii neamului au lucrat în plen doar patru zile şi unii dintre ei cam tot atâtea pe comisii. În aceste condiţii imaginea anumitor deputaţi care se străduiesc să-şi reprezinte onorabil electoratul, organizând audienţe în zilele în care sunt prezenţi în teritoriu şi asigurând permanenţă la Biroul Parlamentar este serios ştirbită de cei care folosesc sumele imense strict în interes personal. Angajarea rudelor sau chiar soţiilor la birourile parlamentare, deconturile umflate cu chiriile sau cu diverse cheltuieli de întreţinere şi protocol sunt doar câteva dintre sursele prin care „reprezentanţii” electoratului mulg lunar sute de milioane din banii contribuabililor. Dacă pe lângă „aleşii poporului” lipim şi câteva mii de directori, numiţi pentru singurul motiv că au avut „spate” şi în nici un caz că s-ar pricepe la ceva, şi ei încasatori de pomană ai banului public, avem imaginea completă a sistemului care frânează reforma administrativă din România. Indiferent cât s-ar strădui guvernul Boc să schimbe ceva din structura aparatului de stat, nu va reuşi. Se va lovi permanent de acest sistem al cărui rotiţe bine unse pun în mişcare mass media, Curtea Constituţională, Justiţia şi tot ceea ce poate sta în calea pericolului de a-şi pierde ei privilegiile. Maşina de vot din Camera Deputaţilor ne costă totuşi prea mult!
De câte ori primesc în poşta electronică o invitaţie la conferinţele Partidului Conservator sau un comunicat de presă de la aceeaşi formaţiune politică îmi vine să zâmbesc. Şi sincer nici nu ştiu dacă zâmbetul ar trebui să fie amar sau pur şi simplu îngăduitor. Conservatorii, şi în special liderul hunedorean al acestora, au un talent deosebit de a cădea în ridicol. Reprezentanţii unui partid care niciodată nu a ştiut cu adevărat câte procente are în straiţă, fiind permanent agăţat ca o căpuşă în dosul urechii unui partid mai mare, se trezesc vorbind despre problemele globale ale ţării şi ale judeţului. La ce reprezentativitate are la nivel naţional şi chiar judeţean, glasul preşedintelui PC nu este cu mult mai răsunător decât al oricărui simplu cetăţean. Dar un simplu cetăţean, posesor de bun simţ personal, nu se apucă să-şi dea cu părerea în conferinţe de presă despre orice visează noaptea, nu umblă cu cagule prin Parlament şi nici nu candidează la preşedinţia unui partid când ştie că tot scrutinul este de fapt o scenetă ieftină. Recent, liderul conservatorilor, Petru Mărginean plângea de mila colegului său de partid, Simion Molnar, schimbat de pe un scaun de şef din Inspectoratul Şcolar Judeţean, spune el, pe criterii politice. De parcă nu tot pe criterii politice a fost numit Molnar în funcţiile de care nu s-a mai dezlipit de vreo zece ani, fie că a primit scaunul de şef de la liberali sau de la conservatori în diverse alianţe. Şi nu înţeleg de ce un profesor odată ajuns şef nu se mai poate întoarce la catedră, dacă este atât de dedicat profesiei sale şi atât de competent, încât nu poate fi dat jos din funcţii doar cu ranga politicii?! Cum nu înţeleg, de ce un om care nu a realizat nimic notabil în carieră, îşi dă cu părerea despre situaţia economică şi socială din judeţ şi mai mult chiar din ţară? Văzând cu câtă râvnă se chinuie conservatorii hunedoreni să rezolve problemele globale ale României şi poate în viitor chiar ale omenirii nu pot decât să-mi aduc aminte de fabula cu puricele din coama leului care afirma când toate animalele se refugiau înspăimântate din calea „regelui”: „Cum se tem toţi de noi”. Şi atunci râd până îmi aduc din nou aminte de Voiculescu, de Grivco, de sediul firmei Simaco cumpărat de Primăria Deva la preţuri supraevaluate, de postul călduţ oferit lui Petru Mărginean de Moloţ. Şi brusc încep să-mi explic cine-i puricele şi cine-i leul.
Botezători în numele politicii
Registrul de botezuri de la catedrala ortodoxă din Hunedoara, seamănă a listă electorală. Şi firesc se naşte întrebarea: Ce să caute o listă electorală în biserică? Nu am reuşit să aflăm răspunsul la această întrebare. Am aflat însă poveste tristă a câtorva copii seduşi de naşi cu nume sonore şi abandonaţi imediat după ce părinţii lor spirituali s-au refugiat din faţa altarului, fugind probabil de mirosul fatidic al fumului de tămâie. Doar doi dintre zecile de politicieni şi persoane publice care s-au înghesuit să-şi arate în public calităţile de buni creştini s-au mai interesat ulterior de copiii lor întru Domnul. Este vorba despre deputatul Viorel Arion şi consilierul local din Hunedoara, Tatiana Vasilescu. În rest, naşii electorali au uitat să ia de la biserică până şi certificatele de botez. La ce să le mai folosească? Presa a fotografiat, a doua zi tot poporul a luat la cunoştinţă mărinimia lor şi apropierea de cele sfinte. Ajunge atât! Dar acei copii, majoritatea luaţi de la orfelinat, pentru care poate hainele cu care au fost duşi la altar sunt cele mai bune veşminte pe care au avut vreodată în viaţă şansa să le poarte, nu reprezintă mai mult pentru naşii lor, decât afişele electorale rupte de pe stâlpi a doua zi după publicarea rezultatelor. Pentru ei, pentru cei care pun mai presus de morală campania electorală vreau să citez din unele texte sfinte: „Sfântul Botez este taina prin care omul, prin întreita afundare în apă sfinţită de către preot, în numele Prea Sfintei Treimi, dobândeşte iertare de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele făcute pînă atunci, se naşte din nou duhovniceşte şi se face membru al Bisericii lui Hristos. Botezul este numit şi „uşa tainelor”, pentru că numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar, şi putem primi şi celelalte Sfinte Taine. Botezul este întemeiat de Mântuitorul prin cuvintele: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh...” (Matei 28, 19). Naşul este părintele sufletesc al celui nou botezat. Prin botez el devine rudă duhovnicească şi povăţuitor spre Hristos al finului său, având o mare datorie faţă de acesta. Adică să-l supravegheze cum creşte în credinţă, dacă este adus regulat la biserică, dacă ştie rugăciuni, dacă se spovedeşte şi se împărtăşeşte cât mai des şi dacă părinţii lui trupeşti îi dau educaţie creştinească. Apoi însuşi naşul trebue să-l sfătuiască mereu pe calea credinţei, să-i dea cărți sfinte, să-l ducă pe la biserici şi mănăstiri şi să poarte grijă de el toată viaţa. Orice naş de botez, ca şi de nuntă, trebuie să fie un bun creştin ortodox, să fie om de biserică, cu viață duhovnicească exemplară şi să fie cununat.” Cine a avut ochi să citească…
Măseaua stricată a lui Moloţ
Nici nu a apucat Ruşanu să strănute de trei ori că Moloţ s-a şi lepădat de Oancea, sacrificându-l cum sacrifică ciobanul un miel în ajun de Paşti. De fapt, mişcarea este caracteristică pentru acel gen de politicieni, din care face parte şi actualul preşedinte al PNL Hunedoara, pentru care cuvântul este doar o adiere de vânt aruncată undeva înspre urechile celor care sunt dispuşi să audă şi să nu creadă niciodată. Cât despre accepţiunea de „cuvânt” în înţelesul moral al termenului, este, pentru el, ca şi cum ciobanul ar descifra mesaje metafizice în behăitul oii. Lipsit de orice fel de scrupule, Mircea Moloţ nu a fost prezent la şedinţa BPN al PNL de la Bucureşti atunci când s-a pus în discuţie cazul Oancea. În aceste condiţii, apărat de Moloţ la fel de puternic cum este ocrotit porcul la Crăciun de măcelar, lui Oancea nu i-a mai rămas altceva de făcut decât să iasă pe uşa din dos din Primărie şi apoi să folosească aceeaşi ieşire şi pentru partid. În ultimul moment, dacă ar fi ţinut la unul dintre oamenii care l-au susţinut frenetic în lupta pentru preşedinţia organizaţiei judeţene a PNL, Moloţ ar fi putut să încerce măcar o negociere cu PDL pentru salvarea scaunului de viceprimar de sub fundul lui Oancea. Nu a mişcat însă nici un deget pentru a-l apăra pe acesta. Măseaua cariată, folosită ca să-l muşte pe Mircia Muntean a fost scoasă şi aruncată. Moloţ nu s-a împăcat cu gândul că a pierdut Consiliul Local Deva şi, sacrificând pionul, a adus în faţă, gata de bătălie, nebunul. Trecerea lui Tiberiu Balint în fruntea organizaţiei locale a PNL se vrea o încercare a lui Moloţ de a pune presiune pe consilierii momiţi de Mircia Muntean care riscă să-şi piardă mandatul dacă nu joacă aşa cum cântă noul şef de la partid. Pe de altă parte Balint este mult mai uşor de controlat decât Oancea fiind legat de preşedintele PNL printr-o serie de afaceri nu tocmai curate pentru care ambii fac dese drumuri la DNA. Urmează probabil o mutare surprinzătoare din partea lui Moloţ, dacă cumva Mircia Muntean nu-l va ţine pe acesta într-un şah etern.
Nuntă ţigănească la Poarta lui Brâncuşi
Am văzut Poarta Sărutului, celebra operă a lui Brâncuşi, recunoscută în întreaga lume ca una dintre capodoperele artei contemporane ornată cu flori de plastic şi voaluri de mătase la nunta unor ţigani din Târgul Jiu. Aceeaşi ţigani care şi-au adus naşii la nuntă cu trei elicoptere şi le-au dat celor câteva sute de nuntaşi numai şampanie franţuzească din pahare încrustate cu pietre Zvarowski. Oare cât au plătit părinţii mirelui şi miresei pentru aşa ospăţ la care au participat câteva sute de nuntaşi? Au scos bani de o dacie numai pe rochia miresei şi dacă mai punem şi costumul mirelui suma se ridică la nivelul unei maşini de lux. Nu cred că autorităţile fiscale din Gorj s-au sesizat să verifice ce impozite au plătit la stat ţiganii care-şi permit o asemenea nuntă. De unde provin banii lor şi cât de cinstite sunt afacerile pe care le fac. Televiziunile şi presa mondenă s-a grăbit să mediatizeze evenimentul, făcând dintr-un spectacol grotesc un show demn de luat exemplu pentru orice fată care se visează mireasă. Şi dacă sfidarea românilor prin opulenţă şi promovarea prostului gust a devenit deja ceva obişnuit, sfidarea lui Brâncuşi mi s-a părut un atentat la patrimoniul cultural mondial. Cred că nici o avere din lume nu este de ajuns pentru a permite profanarea operei brâncuşiene prin transformarea acestora în altare rituale folosite pentru nunţile ţigăneşti. Oare americanii ar permite ornarea cu flori şi voaluri a Statuii Libertăţii? Sau francezii şi-ar închiria Tour Eiffel unei nunţi de „gitanes”? Ca să nu mai vorbim despre turnul Londrei luat cu asalt de pirande cu fuste colorate şi cocoşate de salbele de aur de la gât. Sunt lucruri în lumea asta care nu se pot vinde pe bani. Iar patrimoniul cultural, identitatea naţionale, simbolurile fac parte dintre ele. Probabil că în tembelismul lor majoritatea primarilor din municipiile româniei, semidocţi, nu conştientizează valorile spirituale ale unor monumente de genul celor de la Târgu Jiu. Ministerul Culturii prin direcţiile judeţene ar trebui să apere monumentele de patrimoniu împotriva atacului prostului gust, a opulenţei sau a minţilor bolnave care doresc cu prin orice mijloace să iasă din anonimat cu preţul distrugerii culturii, istoriei şi a artei româneşti.
Vrem sau nu vrem lege în România?
A comenta actul de justiţie este ca şi cum cineva s-ar apuca să analizeze literar „Tatăl Nostru”. Cu toate astea imdeiat după arestarea celor trei personaje implicate în cazul Cătălin Voicu, televiziunile de ştiri, specialiste în a-şi da cu părerea despre orice, s-au apucat să “despice firul în 14”. Ce am putut auzi, târziu în noapte, imediat după pronunţarea sentinţei m-a făcut să mă gândesc, pentru a nu ştiu câta oară, la profesionalismul presei din România. Au ieşit pe post toţi avocaţii celor „trei crai”, Căşuneanu, Locic şi Costiniu, şi au început să înfiereze cu mânie proletară justiţia din România. Bine înţeles că nici un reprezentant al parchetului nu a fost invitat în emisiune ca să fie prezentat şi un alt punct de vedere decât cel al inculpaţilor. (Prin lege procurorii nu au voie să vorbească despre dosarele pe care le au în lucru.) Mai mult decât atât, au fost câteva voci din anturajul celor trei inculpaţi care au declarat că procesul a fost unul corect şi că au încredere în justiţie, dar televiziunile au trecut repede peste aceste puncte de vedere insistând pe afirmaţiile avocaţilor care aruncau justiţia într-o lumină sumbră. De parcă vre-un avocat ar ieşi pe post să recunoască vinovăţia clientului său sau mai mult propria sa lipsă de profesionalism. De fapt, imaginea proastă pe care o are justiţia română se datorează în mare parte avocaţilor şi presei care preia fără discernământ declaraţiile acestora. Apărătorul unui om de afaceri care s-a îmbogăţit exclusiv din afaceri cu statul, aranjând licitaţii, oferind mită adunând prin miloace ilicite averi imense, este plătit cu sume exorbitante. Un asemenea avocat, de obicei nume sonor în branşă, ar fi ridicol dacă ar recunoaşte că nu are nici o şansă să-şi scape clientul, pentru că implicit ar pierde onorarii cu multe zerouri în coadă. În aceste condiţii este mult mai simplu pentru el să se victimizeze, chiar cu riscul de a defăima justiţia. Și de aici declaraţii de genul: „Este inadmisibil cum a fost judecat acest caz, încălcându-se orice principii de drept”, sau „Este evident un dosar instrumentat politic”. Aceste afirmaţii, false nu fac decât să sfideze românii cinstiţi şi oneşti. Ele vin din partea unor personaje care au făcut averi fabuloase din afaceri cu statul, afacerişti care au cumpărat totul, de la miniştrii la procurori, poliţişti, primari, făcând din lege un fel de poveste pentru copii pe care nici prin gând nu le trecea să o respecte. Când în sfârşit în România, începe să se aplice legea, presa lasă impresia că acest fenomen normal şi sănătos pentru socetate, este de fapt un fel de moft al unor politicieni care caută să se răzbune, pentru ce nimeni nu ştie, pe sărmanii îmbogăţiţi pe căi ilegale. În aceste condiţii, impreia care mi-a fost lăsată după dezbaterile de vineri noapte, legate de arestarea celor „trei crai”, a fost că în România, nimeni nu vrea să se aplice legea şi nimeni nu are nevoie de o justiţie care să funcţioneze.
Luptele interne din PNL Hunedoara au schimbat radical raportul de forţe din cadrul Consiliului Local Deva. Dacă până nu demult liberalii păreau că nu au probleme în a-şi îndeplinii toate „pohtele” ce „pohtea” Mircia Muntean, astăzi lucrurile s-au complicat foarte tare. În urma războiului pe care l-a pierdut în faţa lui Mircea Moloţ, pentru şefia organizaţiei judeţene, Mircia Muntean şi-a strâns în jur câţiva consilieri care iau rămas credincioşi şi a început să hărţuiască tabăra adversă într-un război de guerilă. Primul vizat este viceprimarul Florin Oancea, omul din tabăra lui Moloţ, pregătit să-i ia locul lui Muntean în fruntea Devei la alegerile din 2012. Atâta doar că în urma sciziunii, tabăra liberală nu mai este capabilă să facă singură jocurile în Consiliul Local, aşa că edilul şef are nevoie de aliaţi pentru a-şi impune în continuare punctul de vedere în faţa consilierilor. Consiliul Local din Deva este compus din 10 consilieri liberali, cinci PDL, patru PSD, şi câte unul de la PRM şi UDMR. Pentru a forma o majoritate Mircia Muntean are nevoie să atragă de partea sa 11 consilieri. Cum deocamdată dintre aleşii liberali primarul mizează pe maximum cinci persoane, ar mai fi nevoie de alţi şase pentru a-şi forma o majoritate. Dintre cei patru reprezentanţi ai PSD cel puţin doi şi-au exprimat deschis simpatia pentru Florin Oancea, la fel şi consilierul UDMR. Singurii care încă nu au luat o poziţie tranşantă au fost consilierii PDL, care au votat pe toată perioada conflictului în funcţie de interesele comunităţii şi nu de cele politice. În aceste condiţii, pentru a scăpa de Florin Oancea din primărie şi a realiza o majoritate în Consiliul Local, Mircia Muntean are nevoie de voturile celor cinci consilieri PDL şi a reprezentantului PRM. Pentru a obţine aceste voturi, edilul Devei este gata să ofere PDL postul de viceprimar, rămas liber după demiterea lui Oancea. Rămâne de văzut cât de mult ţine Moloţ la omul său. Dacă preşedintele PNL, totodată şeful Consiliului Judeţean vrea să-l salveze pe Oancea nu are decât să facă o contraofertă către PDL, de la nivelul său. Asta ar însemna o alianţă la nivelul judeţului, un post de vicepreşedinte al Consiliului Judeţean şi câteva firimituri, aruncate spre primrăriile conduse de edili ai PDL. Dar cum Moloţ este mai mult un personaj orgolios decât un om politic, nu cred că va căuta vreo soluţie de cooperare cu PDL, preferând să-l sacrifice pe Oancea. Pe de altă parte şi reprezentanţii PDL ar trebui să aibă mare grijă, pentru că odată eliminat din joc Florin Oancea, cel mai probabil că Mircia Muntean va pune mâna pe organizaţia locală a PNL, ceea ce înseamnă ca-i va controla pe toţi cei 10 consilieri liberali. În acel moment îşi va reface maşina de vot din Consiliul Local şi nu va mai avea nevoie, în coasta lui, de viitorii adversari politici din 2012.
Uteciştii de ieri…
Acum un an tinerii din Chişinău au dat o lecţie de implicare socială lumii întregi. O generaţie care părea căzută în letargie a ieşit în stradă şi a strigat din tot sufletul: „Jos Comunismul!” Ceea ce s-a întâmplat dincolo de Prut a fost o reeditare după 19 ani a revoluţiei din România anilor ’89. Mai este oare posibilă în România anilor 2010 o mişcare asemănătoare care să-i aibă în faţă pe tineri? Unii ar spune că nu, pentru că generaţia tânără s-a blazat. Preferă să se refugieze în lumea virtuală sau să emigreze spre occident, acolo unde şansele de a-şi construi un viitor sunt mult mai mari. Dacă stăm să privim ce reprezentanţi au tinerii în lumea politică ne raliem scepticilor. Dar dacă analizăm mai atent toate schimbările politice ale ultimilor 20 de ani observăm că tot tinerii au fost cei care au decis, atunci când s-au mobilizat împotriva conservatorismului şi a neocomunismului. Prima schimbare democratică a unui preşedinte în România, după alegerile din 1996, când Ion Iliescu a fost învins de Emil Constantinescu, a fost făcută cu o contribuţie esenţială a tinerilor. În centrele universitare cozile la secţiile de votare s-au format la primele ore ale diminieţii şi au rămas impresionante până la închiderea urnelor. Mişcarea tinerilor a fosta tunci una extrem de coerentă şi susţinută. Şi Traian Băsescu le poate mulţumi tinerilor, în special pentru primul său mandat. Dar marea problemă a societăţiii româneşti este lipsa de impliare activă a acestei categorii esenţială în viaţa socială. Nu este suficient ca tinerii, din patru în patru ani să voteze, trebuie implicaţi mai mult şi în actul de decizie atât la nivel local cât şi central. Din păcate, clasa politică din România suferă din cauza a două mari probleme. Prima ar fi influenţa încă determinantă a persoanelor legate de vechea nomenclatură comunistă. Cei care ne-au vândut Ruşilor înainte de a ne naşte vor acuma să controleze, tot ei, viitorul nostru. A doua problemă este legată tocmai de tineri. În proporţie covârşitoare cei care nu au fost atinşi de „ciuma roşie” nu reprezintă cu adevărat idealurile tinerei generaţii. Sunt oameni promovaţi tot de foştii „bolşevici” după chipul şi asemănarea acestora. Persoane puse doar pe căpătuială, pe care idealurile tinerei generaţii nu-i interesează ci doar costumele scumpe, accesorile din aur cât mai masiv, maşini pternice şi vile neapărat cu piscină în curte. Astfel tinerii, ca de altfel întreaga populaţie a ajuns să nu fie reprezentată în conducerea politică şi adminisrativă. Ruptura dintre românul de rând şi alesul său este atât de mare încât de multe ori, Parlamentul sau Primăria pare un instrument creat doar pentru protejarea unor specii umane privilegiate care se hrănesc cu idealurile şi visele oamenilor de rând. Dacă românii mai în vârstă s-au obişnuit cu acestă ruptură dintre mase şi putere, reuşind chiar să aplaude acest sistem, tinerii ar trebui să nu accepte umilinţa de a fi reprezentaţi de personaje care nu au nimic în comun cu aspiraţiile lor. Cei din Chişinău au înfruntat forţele de ordine pentru aceste idealuri. Cei din România preferă încă să converseze pe Messenger sau să-şi facă prieteni pe Facebook. Până când, din această lume virtuală va începe probabil o nouă revoluţie. O revoluţie paşnică, dar o adevărată revoltă a idealurilor împotriva imposturii.
Trei denumiri pentru Hunedoara istorică
Un proiect de Hotărâre, supus dezbaterii Consiliului Local Hunedoara, naşte din nou controverse. De acestă dată cei care sar ca arşi sunt reprezentanţii PRM, care nu vor să vadă la intrarea în municipiul Hunedoara inscripţii trilingve cu denumirea localităţii. Paradoxal, dar de această dată trebuie să-i dau dreptate primarului Ovidiu Hada. Afişarea la intrările în urbe a denumirilor „Vajdahunyad” si „Eisenmarkt” este un gest de normalitate care trebuia făcut de mult. Vor veni ultranaţionaliştii şi vor spune că este ilegal, că este un atentat la însăşi fiinţa naţională şi alte asemenea argumente lipsite atât de bun simţ, cât şi de logică. Cele două denumiri în maghiară şi germană, nu sunt nicidecum puse acolo pentru a alina orgoliul unor minorităţi care nu depăşesc cinci procente din populaţia Hunedoarei, ci pentru a repune municipiului de pe Cerna acolo unde îi este locul în istoria Transilvaniei. Cele două alternative, în limbile oficiale ale fostului imperiu Austro-Ungar, sunt de fapt denumiri istorice ale localităţii Hunedoara. Ne place sau nu istoria Europei îl cunoaşte pe Iancu de Hunedoara ca pe Hunyadi Ianos sau Johann Hunyadi şi ca fiind regent al Ungariei. Ca să nu mai vorbim despre cel mai apreciat şi iubit rege al Ungariei, Matei Corvin fiul lui Iancu de Hunedoara. Turiştii din europa şi în special din Austria şi Ungaria nu vin la Hunedoara pentru a vizita resturile „cetăţii oţelului” ci pentru a vedea ceea ce a mai rămas din moştenirea Corvinilor. Privite lucrurile din acest punct de vedere, cred că iniţiativa de a pune denumirile „Vajdahunyad” și „Eisenmarkt” alături de Hunedoara nu poate să reprezinte nicidecum un atentat la demnitatea românilor. De fapt marea problemă a restaurării şi valorificării monumentelor de ev mediu de pe teritoriul Transilvaniei rezidă tocmai din această incapacitate de a ne recunoaşte istoria comună cu cea a Ungariei. De la retragerea romană şi până în 1918, Transilvania a fost din punct de vedere juridic sub administrarea Ungurilor sau Austriecilor, cu o mică excepţie 1600 – 16001 când Mihai Viteazul a unit vremelnic cele trei provincii româneşti. Ne place sau nu, ăsta este adevărul istoric şi nu înţeleg, în secolul XXI, când nimeni nu mai are nici o revendicare teritorială faţă de România, când statutul Transilvaniei este clar definit, de ce se mai nasc discuţii referitoare la denumirile istorice ale unei localităţi care are o însemnătate deosebită în istoria lumii nu numai a României sau Ungariei.
România, un destin între crize lungi şi etape de progres scurte
Acum un an tinerii din Chişinău au dat o lecţie de implicare socială lumii întregi. O generaţie care părea căzută în letargie a ieşit în stradă şi a strigat din tot sufletul: „Jos Comunismul!” Ceea ce s-a întâmplat dincolo de Prut a fost o reeditare după 19 ani a revoluţiei din România anilor ’89. Mai este oare posibilă în România anilor 2010 o mişcare asemănătoare care să-i aibă în faţă pe tineri? Unii ar spune că nu, pentru că generaţia tânără s-a blazat. Preferă să se refugieze în lumea virtuală sau să emigreze spre occident, acolo unde şansele de a-şi construi un viitor sunt mult mai mari. Dacă stăm să privim ce reprezentanţi au tinerii în lumea politică ne raliem scepticilor. Dar dacă analizăm mai atent toate schimbările politice ale ultimilor 20 de ani observăm că tot tinerii au fost cei care au decis, atunci când s-au mobilizat împotriva conservatorismului şi a neocomunismului. Prima schimbare democratică a unui preşedinte în România, după alegerile din 1996, când Ion Iliescu a fost învins de Emil Constantinescu, a fost făcută cu o contribuţie esenţială a tinerilor. În centrele universitare cozile la secţiile de votare s-au format la primele ore ale diminieţii şi au rămas impresionante până la închiderea urnelor. Mişcarea tinerilor a fosta tunci una extrem de coerentă şi susţinută. Şi Traian Băsescu le poate mulţumi tinerilor, în special pentru primul său mandat. Dar marea problemă a societăţiii româneşti este lipsa de impliare activă a acestei categorii esenţială în viaţa socială. Nu este suficient ca tinerii, din patru în patru ani să voteze, trebuie implicaţi mai mult şi în actul de decizie atât la nivel local cât şi central. Din păcate, clasa politică din România suferă din cauza a două mari probleme. Prima ar fi influenţa încă determinantă a persoanelor legate de vechea nomenclatură comunistă. Cei care ne-au vândut Ruşilor înainte de a ne naşte vor acuma să controleze, tot ei, viitorul nostru. A doua problemă este legată tocmai de tineri. În proporţie covârşitoare cei care nu au fost atinşi de „ciuma roşie” nu reprezintă cu adevărat idealurile tinerei generaţii. Sunt oameni promovaţi tot de foştii „bolşevici” după chipul şi asemănarea acestora. Persoane puse doar pe căpătuială, pe care idealurile tinerei generaţii nu-i interesează ci doar costumele scumpe, accesorile din aur cât mai masiv, maşini pternice şi vile neapărat cu piscină în curte. Astfel tinerii, ca de altfel întreaga populaţie a ajuns să nu fie reprezentată în conducerea politică şi adminisrativă. Ruptura dintre românul de rând şi alesul său este atât de mare încât de multe ori, Parlamentul sau Primăria pare un instrument creat doar pentru protejarea unor specii umane privilegiate care se hrănesc cu idealurile şi visele oamenilor de rând. Dacă românii mai în vârstă s-au obişnuit cu acestă ruptură dintre mase şi putere, reuşind chiar să aplaude acest sistem, tinerii ar trebui să nu accepte umilinţa de a fi reprezentaţi de personaje care nu au nimic în comun cu aspiraţiile lor. Cei din Chişinău au înfruntat forţele de ordine pentru aceste idealuri. Cei din România preferă încă să converseze pe Messenger sau să-şi facă prieteni pe Facebook. Până când, din această lume virtuală va începe probabil o nouă revoluţie. O revoluţie paşnică, dar o adevărată revoltă a idealurilor împotriva imposturii.
Trei denumiri pentru Hunedoara istorică
Un proiect de Hotărâre, supus dezbaterii Consiliului Local Hunedoara, naşte din nou controverse. De acestă dată cei care sar ca arşi sunt reprezentanţii PRM, care nu vor să vadă la intrarea în municipiul Hunedoara inscripţii trilingve cu denumirea localităţii. Paradoxal, dar de această dată trebuie să-i dau dreptate primarului Ovidiu Hada. Afişarea la intrările în urbe a denumirilor „Vajdahunyad” si „Eisenmarkt” este un gest de normalitate care trebuia făcut de mult. Vor veni ultranaţionaliştii şi vor spune că este ilegal, că este un atentat la însăşi fiinţa naţională şi alte asemenea argumente lipsite atât de bun simţ, cât şi de logică. Cele două denumiri în maghiară şi germană, nu sunt nicidecum puse acolo pentru a alina orgoliul unor minorităţi care nu depăşesc cinci procente din populaţia Hunedoarei, ci pentru a repune municipiului de pe Cerna acolo unde îi este locul în istoria Transilvaniei. Cele două alternative, în limbile oficiale ale fostului imperiu Austro-Ungar, sunt de fapt denumiri istorice ale localităţii Hunedoara. Ne place sau nu istoria Europei îl cunoaşte pe Iancu de Hunedoara ca pe Hunyadi Ianos sau Johann Hunyadi şi ca fiind regent al Ungariei. Ca să nu mai vorbim despre cel mai apreciat şi iubit rege al Ungariei, Matei Corvin fiul lui Iancu de Hunedoara. Turiştii din europa şi în special din Austria şi Ungaria nu vin la Hunedoara pentru a vizita resturile „cetăţii oţelului” ci pentru a vedea ceea ce a mai rămas din moştenirea Corvinilor. Privite lucrurile din acest punct de vedere, cred că iniţiativa de a pune denumirile „Vajdahunyad” și „Eisenmarkt” alături de Hunedoara nu poate să reprezinte nicidecum un atentat la demnitatea românilor. De fapt marea problemă a restaurării şi valorificării monumentelor de ev mediu de pe teritoriul Transilvaniei rezidă tocmai din această incapacitate de a ne recunoaşte istoria comună cu cea a Ungariei. De la retragerea romană şi până în 1918, Transilvania a fost din punct de vedere juridic sub administrarea Ungurilor sau Austriecilor, cu o mică excepţie 1600 – 16001 când Mihai Viteazul a unit vremelnic cele trei provincii româneşti. Ne place sau nu, ăsta este adevărul istoric şi nu înţeleg, în secolul XXI, când nimeni nu mai are nici o revendicare teritorială faţă de România, când statutul Transilvaniei este clar definit, de ce se mai nasc discuţii referitoare la denumirile istorice ale unei localităţi care are o însemnătate deosebită în istoria lumii nu numai a României sau Ungariei.
România, un destin între crize lungi şi etape de progres scurte
Analizând istoria românilor în ultimul secol ai senzaţia că destinul acestui neam se derulează, mai mult decât al altor popoare, între o criză lungă şi o perioadă de progres scurtă. Dacă momentele de graţie n-au fost valorificate întotdeauna cu promptitudine pentru a aduce bunăstarea, crizele au lovit mereu cu putere, lăsând urme adânci, de unde şi numeroasele generaţii de sacrificiu.
Istoria zbuciumată a ultimului veac a înregistrat tot soiul de crize care au afectat grav România, de la cele politice, la cele sociale sau economice. De prea puţine ori ţara s-a putut împotrivi, cel mai ades părând că pluteşte în derivă. O criză politică majoră a generat Primul război mondial, conflagraţie în care România a intrat nepregătită şi a fost cât pe ce să-şi piardă fiinţa statală. Căderea imperiilor Ţarist şi Austro – Ungar la sfârşitul conflictului au dus însă la realizarea României Mari. Rezultatele celor câţiva ani de progres în urma reformei agrare şi constituţionale au fost anulate de criza economică mondială din 1929 – 1933. Altă perioadă scurtă de prosperitate a urmat până în 1938, an de reper al dezvoltării economice. Ascendenţa a fost curmată de o altă criză majoră, a doua conflagraţie mondială, a cărui sfârşit a adus instaurarea regimului comunist. Totul a rămas îngheţat vreme de 45 de ani, până când sfârşitul anilor '80 a înregistrat colapsul sistemului comunist. Reaşezarea economică a generat o lungă perioadă de tranziţie presărată cu crize de tot felul. Noua conjunctură favorabilă la început de mileniu s-a soldat cu integrarea în Uniunea Europeană. România a ajuns însă din nou la „spartul târgului”, cornul abundenţei de pe masa spre care a privit cu jind mai multe decenii fiind din ce în ce mai anemic.
Bolnavii care ne conduc
Cred că pentru numirea în funcţie a unui director sau înscrierea în cursa electorală a unui parlamentar ori ales local, ar trebui să fie nevoie neapărat de o adeverinţă medicală care să ateste cât de bolnavă este respectiva persoană. Odată stabilit gradul de risc de îmbolnăvire gravă, viitorul demnitar sau funcţionar cu rang înalt poate liniştit să-şi intre în atribuţii. Directorul, ministrul, parlamentarul ori primarul, pe care pentru o mai uşoară identificare îl vom numi Gigel, poate să înceapă liniştit să facă trafic de influenţă, să fure cu toate mâinile
din dotare (am observat câ în anumite situaţii demnitarilor le cresc încă două mâini suplimentare), să ia şpagă, să se preteze la tot felul de abuzuri, de funcţie, culinare sau sexuale. Toate astea până în momentul în care, din întâmplare sau din interes, intră pe fir oamenii legii şi încep anchetele. În momentul acela Gigel se îmbolnăveşte brusc. Imediat se internează în spital şi ori de câte ori este chemat la audieri starea sa de sănătate se înrăutăţeşte îngrijorător. Boli sunt multe pe lumea asta, nici măcar medicii nu le ştiu pe toate, aşa că Gigel are la dispoziţie diverse variante pentru a explica cum de un personaj care mai ieri chefuia prin locuri exotice sau schia liniştit prin staţiunile din Europa, ajunge brusc internat şi legat la vre-o două – trei perfuzii odată. Paradoxal este că starea de sănătate a lui Gigel se înrăutăţeşte direct proporţional cu gravitatea faptelor de care este acuzat şi stadiul anchetei în care este cercetat. Până acum foarte puţini gigei au fost condamnaţi aşa că imediat după ce anchetele au fost oprite sau calmate, Gigel se însănătoşeşte miraculos şi îşi reia viaţa de dinaintea furtunii. Până în momentul în care dosarul este din nou scos din sertarele unde a fost îngropat. În acel moment boala „necruţătoare” recidivează şi Gigel cade din nou pe patul de spital. Ăsta este pe scurt modul în care medicii din România îşi aduc contribuţia esenţială, la păstrarea în funcţie a unui sistem putred, protejându-i după puteri pe directorii, parlamentarii, primarii sau funcţionarii corupţi. Asta ca să nu mai vorbim despre boala celor care trebuie schimbaţi din funcţii. În proporţie covârşitoare înainte de a veni decizia
de demitere directorii se îmbonăvesc şi stau aşa perioada maximă permisă de lege, blocând astfel buna funcţionare a instituţiilor pe care le-au condus. Fără complicitatea medicilor acest lucru nu ar fi posibil. Iar jurământul lui Hipocrat nu face referire decât la oamenii care suferă de boli fizice nu politice sau penale.
Protecţia faţă de lege
Am urmărit cu atenţie cazul Cătălin Voicu, încă de acum aproape un an când au apărut primele semen că senatorul PSD ar avea probleme cu justiţia. Până la urmă ceea ce a ieşit la iveală din miile de pagini ale dosarului instrumentat la DNA nu m-a mirat. Să nu creadă cineva că modul de operare al senatorului Cătălin Voicu este singular. El a lucrat la nivelul pe care i la permis poziţia politică înaltă. Dar mici Cătălni Voicu zburdă printre noi îmbrăcaţi în costume Armani sau şi mai grav, în uniforme ale statului roman. Recent am început o investigaţie despre anumite clanuri interlope, care după părerea mea săvârşeau fărădelegi sub ochii autorităţilor, fără ca cei puşi să ne păzească să facă ceva împotriva lor. Întrebând discret în “stânga şi dreapta” despre cum e cu putinţă ca un şmecher care agresează o femeie să se transforme el în victimă am aflat lucruri pe care credeam că doar în filmele americane, care descriu activitatea mafiei, puteam să le găsesc. Povestea este lungă, picantă şi greţoasă pe alocuri şi merită tratată ca un subiect de anchetă. Are în rolurile principale poliţişti, politicieni şi infractori în egală măsură, înlănţuiţi într-o horă învârtită de ritmul zornăitului de bani. Am aflat cum oamenii cinstiţi nu mai pot să trăiască de frica găştilor de ţigani, protejaţi de poliţie. Şi cum persoane agresate de rromi sunt sfătuite de poliţişti cu rang înalt să nu depună plângeri îmotriva agresorilor ci mai bine să rezolve problemele pe care le au pe cale amiabilă. Am aflat despre aşa zise împrumuturi luate de ofiţeri ai poliţiei române şi de politicieni de la capii lumii interlope. Împrumuturi care nu vor mai fi restituite niciodată, ele fiind de fapt plata serviciului de protecţie împotriva legii. Am aflat despre fete tinere traficate în străinătate sub nasul poliţiştilor şi traficanţi care dorm liniştiţi pentru simplul motiv că împrumută din când în când câte un personaj în uniformă cu sume de bani. Tot aşa cum am aflat despre ofiţeri corupţi ţinuţi în braţe de serviciile informative pentru că din când în când “ciripesc” unde trebuie. Să nu mai spun despre acei oameni în uniformă, împătimiţi de jocuri de noroc care şi-ar vinde sufletul, cu atât mai mult onoarea, pentru încă o tură la ruletă.
Şi uite că luat de valul poveştii nu am observat că se apropie ziua poliţiei. Vor fi iarăşi cuvântări solemne, uniforme de gală şi rapoarte cu “neasemuite realizări”. În spatele festivismului însă rămâne gunoiul care se vede tot mai tare de sub preş. La mulţi ani Poliţiei Române! Şi cât mai grabnică curăţenie!
Ioan sau Ianos, două nume
pentru un suflet curat
Povestea începe într-o şcoală generală, undeva în Transilvania. Micuţul Ioan sau Ianos, nici el nu ştie exact care-i este numele correct, stă singur în bancă, în timp ce grupuri, grupuri colegii săi zburdă în curtea şcolii. Ar vrea şi el să se joace cu ei, dar a renunţat de mult să mai încerce să se apropie de vreuna din cele două cete care povestesc voios una în limba romănă şi celălaltă ungureşte. Ioan se mulţumeşte doar să privească cerul albastru pe care câţiva nori de vată zburdă undeva spre apus. Soarele îi încălzeşte în egală măsură şi pe unguri şi pe români. Şi atunci, el de ce nu poate să se joace cu ungurii şi românii la un loc. Cu voinţa şi dorinţa de joacă a unui copil sănătos face o ultimă încercare. Se apropie de grupul de prichindei care povestesc amintiri din vacanţă în limba română. Încercă şi el să spună ceva. Pleacă de aici “bozgore” îl repede un băiat mai înalt care se vede că este liderul copiilor. Ion pleacă trist sperănd că celălalt grup va fi mai prietenos faţă de el. “Te budos olah, mit keresel it?” (Romăn împuţit, ce cauţi aici?) este fraza cu care îl întâmpină pe Ion copii maghiari. Ion sau Ianoş, nici el nu mai ştie exact cum e correct, se retrage singur în banca sa încercînd să caute, cu mintea de copil răspunsuri la întrebări pe care nici oamenii mari nu pot să le afle. A crezut că soarele îi încălzeşte la fel şi pe maghiari şi pe români. Şi atunci ce au toţi cu el.? De ce copiii care vorbesc ungureşte, limba lui maternă, nu vor să-l primească între ei la joacă? De ce gaşca de la bloc, cu care se poate înţelege minunat în limba română, aşa cum vorbeşte acasă cu tatăl său îl strigă “bozgore”? Grele întrebări pentru un copil! Mama şi tata se înţeleg de minune. Bunica din partea tatălui, la care îi place atăt de mult să-şi petreacă vacanţele l-a învăţat atătea poveşti frumoase despre Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Şi cât de liniştit era somnul atunci când adormea de poveştile spuse de mama despre Ianos Vitez sau Ludas Maty. Toate basmele erau frumoase, pentru că în basme nu contează dacă eşti ungur sau român. Din păcate numai în basme. Ionică trăieşte peste tot în Transilvania. El este o victimă collaterală a unor interese meschine, politice şi economice. Ionică nu are nevoie de autonomie, din contră, el are nevoie de prieteni, de căt mai mulţI prieteni indiferent că aceştia vorbesc cu el ungureşte sau romăneşte. Se întreabă oare, vreun politician care apără interesele ungurilor sau un fanatic naţionalist român ce este în sufletul lui Ionică? Al cui e oare Ionică? Merită oare Ionică, un copil sănătos, născut în Transilvania să poarte până la bătrâneţe în suflet stigmatul apartenenţei la două etnii? Aceste întrebări nu şi le pune încă pruncul dezorientat născut din mamă unguroaică şi tată romăn. Dar nu şi le pun nici “pruncii” cei mari, politicienii care se joacă pe uriaşe table de şah cu sufletele câtorva mii de oameni ce au păcătuit prin faptul că şi-au găsit jumătatea în cealaltă etnie. Ionică nu are nici o vină dar şi el are dreptul să se joace, să se bucure şi să iubească. Inima lui Ionică nu bate nici în româneşte nici în ungureşte iar sufletul său cunoaşte o singură limbă, a inocenţei. Iubiţi-l pe Ionică! Pentru că dragostea e ca soarele, îi încălzeşte la fel şi pe unguri şi pe români.
Secuii din nou pe post de praf în ochi
Au trecut 20 de ani de la confruntările interetnice din Târgu Mureş. În tot acest timp am auzit foarte puţin vorbindu-se despre incidentele de atunci. Anul acesta, mintea politicienilor, înfierbântată după atâtea campanii electorale în interiorul şi în afara partidelor, a început din nou să abereze pe tema autonomiei sau independenţei Ţinutului Secuiesc. Acum 20 de ani un diversionist pervers, pe numele său adevărat Ilici cunoscut publicului după numele de revoluţionar, Ion Iliescu, a pus la cale prima mare lovitură demnă a-i consolida puterea clădită pe sufletele tinerilor ucişi în Revoluţie. Imediat după ce la Timişoara adevăraţii revoluţionari citeau Proclamaţia, care în celebrul „punct 8” statuta sfârşitul comunismului şi retragerea din viaţa publică a fostei nomenclaturi, Iliescu a pus la cale diversiunea numită Târgu Mureş. Lumea trebuia speriată şi românii trebuiau să trăiască cu permanenta teamă de a pierde Transilvania. Doar astfel, el omul sovieticilor, Ion Iliescu putea să apară ca un „despot luminat” care se sacrifică pentru menţinerea integrităţii şi suveranităţii României.
Asta a fost atunci! Au trecut 20 de ani, timp în care România a intrat în NATO a fost acceptată în Uniunea Europeană. Nimeni nu ne mai ameninţă integritatea graniţelor, cel puţin din partea de vest. Şi cu toate astea, puiul cel mic al lui Ion Iliescu, pe numele său Victor Ponta, începe să se zburlească către secui încercând să rescrie istoria de acum 20 de ani. Adevărul despre evenimentele de la Târgu Mureş nu le vom afla probabil niciodată, aşa cum nu vom afla nici adevărul despre Revoluţie sau despre mineriade. Secuii vor continua să-şi ceară nişte drepturi mai mult sau mai puţin legitime. De fapt însăşi raţiunea de a exista a UDMR se bazează pe revendicările drepturilor legate de o eventuală autonomie. Asta nu înseamnă că într-un stat membru al UE cineva se poate juca de-a autonomia pe criterii etnice. Şi UDMR şi restul partidelor ştiu asta, dar jocul politic înseammnă în multe cazuri teatru ieftin. Acelaşi teatru pe care-l joacă Ponta luând poziţie faţă de revendicările UDMR, acum, nu atunci când ungurii mergeau braţ la braţ cu liderii PSD, în susţinerea la preşedinţie a lui Geoană.
Cuvântul lui Dumnezeu la mâna a doua
Demagogia primarului Florin Cazacu
Cred că pentru numirea în funcţie a unui director sau înscrierea în cursa electorală a unui parlamentar ori ales local, ar trebui să fie nevoie neapărat de o adeverinţă medicală care să ateste cât de bolnavă este respectiva persoană. Odată stabilit gradul de risc de îmbolnăvire gravă, viitorul demnitar sau funcţionar cu rang înalt poate liniştit să-şi intre în atribuţii. Directorul, ministrul, parlamentarul ori primarul, pe care pentru o mai uşoară identificare îl vom numi Gigel, poate să înceapă liniştit să facă trafic de influenţă, să fure cu toate mâinile
din dotare (am observat câ în anumite situaţii demnitarilor le cresc încă două mâini suplimentare), să ia şpagă, să se preteze la tot felul de abuzuri, de funcţie, culinare sau sexuale. Toate astea până în momentul în care, din întâmplare sau din interes, intră pe fir oamenii legii şi încep anchetele. În momentul acela Gigel se îmbolnăveşte brusc. Imediat se internează în spital şi ori de câte ori este chemat la audieri starea sa de sănătate se înrăutăţeşte îngrijorător. Boli sunt multe pe lumea asta, nici măcar medicii nu le ştiu pe toate, aşa că Gigel are la dispoziţie diverse variante pentru a explica cum de un personaj care mai ieri chefuia prin locuri exotice sau schia liniştit prin staţiunile din Europa, ajunge brusc internat şi legat la vre-o două – trei perfuzii odată. Paradoxal este că starea de sănătate a lui Gigel se înrăutăţeşte direct proporţional cu gravitatea faptelor de care este acuzat şi stadiul anchetei în care este cercetat. Până acum foarte puţini gigei au fost condamnaţi aşa că imediat după ce anchetele au fost oprite sau calmate, Gigel se însănătoşeşte miraculos şi îşi reia viaţa de dinaintea furtunii. Până în momentul în care dosarul este din nou scos din sertarele unde a fost îngropat. În acel moment boala „necruţătoare” recidivează şi Gigel cade din nou pe patul de spital. Ăsta este pe scurt modul în care medicii din România îşi aduc contribuţia esenţială, la păstrarea în funcţie a unui sistem putred, protejându-i după puteri pe directorii, parlamentarii, primarii sau funcţionarii corupţi. Asta ca să nu mai vorbim despre boala celor care trebuie schimbaţi din funcţii. În proporţie covârşitoare înainte de a veni decizia
de demitere directorii se îmbonăvesc şi stau aşa perioada maximă permisă de lege, blocând astfel buna funcţionare a instituţiilor pe care le-au condus. Fără complicitatea medicilor acest lucru nu ar fi posibil. Iar jurământul lui Hipocrat nu face referire decât la oamenii care suferă de boli fizice nu politice sau penale.
Ştefan Ciocan
Protecţia faţă de lege
Am urmărit cu atenţie cazul Cătălin Voicu, încă de acum aproape un an când au apărut primele semen că senatorul PSD ar avea probleme cu justiţia. Până la urmă ceea ce a ieşit la iveală din miile de pagini ale dosarului instrumentat la DNA nu m-a mirat. Să nu creadă cineva că modul de operare al senatorului Cătălin Voicu este singular. El a lucrat la nivelul pe care i la permis poziţia politică înaltă. Dar mici Cătălni Voicu zburdă printre noi îmbrăcaţi în costume Armani sau şi mai grav, în uniforme ale statului roman. Recent am început o investigaţie despre anumite clanuri interlope, care după părerea mea săvârşeau fărădelegi sub ochii autorităţilor, fără ca cei puşi să ne păzească să facă ceva împotriva lor. Întrebând discret în “stânga şi dreapta” despre cum e cu putinţă ca un şmecher care agresează o femeie să se transforme el în victimă am aflat lucruri pe care credeam că doar în filmele americane, care descriu activitatea mafiei, puteam să le găsesc. Povestea este lungă, picantă şi greţoasă pe alocuri şi merită tratată ca un subiect de anchetă. Are în rolurile principale poliţişti, politicieni şi infractori în egală măsură, înlănţuiţi într-o horă învârtită de ritmul zornăitului de bani. Am aflat cum oamenii cinstiţi nu mai pot să trăiască de frica găştilor de ţigani, protejaţi de poliţie. Şi cum persoane agresate de rromi sunt sfătuite de poliţişti cu rang înalt să nu depună plângeri îmotriva agresorilor ci mai bine să rezolve problemele pe care le au pe cale amiabilă. Am aflat despre aşa zise împrumuturi luate de ofiţeri ai poliţiei române şi de politicieni de la capii lumii interlope. Împrumuturi care nu vor mai fi restituite niciodată, ele fiind de fapt plata serviciului de protecţie împotriva legii. Am aflat despre fete tinere traficate în străinătate sub nasul poliţiştilor şi traficanţi care dorm liniştiţi pentru simplul motiv că împrumută din când în când câte un personaj în uniformă cu sume de bani. Tot aşa cum am aflat despre ofiţeri corupţi ţinuţi în braţe de serviciile informative pentru că din când în când “ciripesc” unde trebuie. Să nu mai spun despre acei oameni în uniformă, împătimiţi de jocuri de noroc care şi-ar vinde sufletul, cu atât mai mult onoarea, pentru încă o tură la ruletă.
Şi uite că luat de valul poveştii nu am observat că se apropie ziua poliţiei. Vor fi iarăşi cuvântări solemne, uniforme de gală şi rapoarte cu “neasemuite realizări”. În spatele festivismului însă rămâne gunoiul care se vede tot mai tare de sub preş. La mulţi ani Poliţiei Române! Şi cât mai grabnică curăţenie!
Ştefan Ciocan
Ioan sau Ianos, două nume
pentru un suflet curat
Povestea începe într-o şcoală generală, undeva în Transilvania. Micuţul Ioan sau Ianos, nici el nu ştie exact care-i este numele correct, stă singur în bancă, în timp ce grupuri, grupuri colegii săi zburdă în curtea şcolii. Ar vrea şi el să se joace cu ei, dar a renunţat de mult să mai încerce să se apropie de vreuna din cele două cete care povestesc voios una în limba romănă şi celălaltă ungureşte. Ioan se mulţumeşte doar să privească cerul albastru pe care câţiva nori de vată zburdă undeva spre apus. Soarele îi încălzeşte în egală măsură şi pe unguri şi pe români. Şi atunci, el de ce nu poate să se joace cu ungurii şi românii la un loc. Cu voinţa şi dorinţa de joacă a unui copil sănătos face o ultimă încercare. Se apropie de grupul de prichindei care povestesc amintiri din vacanţă în limba română. Încercă şi el să spună ceva. Pleacă de aici “bozgore” îl repede un băiat mai înalt care se vede că este liderul copiilor. Ion pleacă trist sperănd că celălalt grup va fi mai prietenos faţă de el. “Te budos olah, mit keresel it?” (Romăn împuţit, ce cauţi aici?) este fraza cu care îl întâmpină pe Ion copii maghiari. Ion sau Ianoş, nici el nu mai ştie exact cum e correct, se retrage singur în banca sa încercînd să caute, cu mintea de copil răspunsuri la întrebări pe care nici oamenii mari nu pot să le afle. A crezut că soarele îi încălzeşte la fel şi pe maghiari şi pe români. Şi atunci ce au toţi cu el.? De ce copiii care vorbesc ungureşte, limba lui maternă, nu vor să-l primească între ei la joacă? De ce gaşca de la bloc, cu care se poate înţelege minunat în limba română, aşa cum vorbeşte acasă cu tatăl său îl strigă “bozgore”? Grele întrebări pentru un copil! Mama şi tata se înţeleg de minune. Bunica din partea tatălui, la care îi place atăt de mult să-şi petreacă vacanţele l-a învăţat atătea poveşti frumoase despre Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Şi cât de liniştit era somnul atunci când adormea de poveştile spuse de mama despre Ianos Vitez sau Ludas Maty. Toate basmele erau frumoase, pentru că în basme nu contează dacă eşti ungur sau român. Din păcate numai în basme. Ionică trăieşte peste tot în Transilvania. El este o victimă collaterală a unor interese meschine, politice şi economice. Ionică nu are nevoie de autonomie, din contră, el are nevoie de prieteni, de căt mai mulţI prieteni indiferent că aceştia vorbesc cu el ungureşte sau romăneşte. Se întreabă oare, vreun politician care apără interesele ungurilor sau un fanatic naţionalist român ce este în sufletul lui Ionică? Al cui e oare Ionică? Merită oare Ionică, un copil sănătos, născut în Transilvania să poarte până la bătrâneţe în suflet stigmatul apartenenţei la două etnii? Aceste întrebări nu şi le pune încă pruncul dezorientat născut din mamă unguroaică şi tată romăn. Dar nu şi le pun nici “pruncii” cei mari, politicienii care se joacă pe uriaşe table de şah cu sufletele câtorva mii de oameni ce au păcătuit prin faptul că şi-au găsit jumătatea în cealaltă etnie. Ionică nu are nici o vină dar şi el are dreptul să se joace, să se bucure şi să iubească. Inima lui Ionică nu bate nici în româneşte nici în ungureşte iar sufletul său cunoaşte o singură limbă, a inocenţei. Iubiţi-l pe Ionică! Pentru că dragostea e ca soarele, îi încălzeşte la fel şi pe unguri şi pe români.
Ştefan Ciocan
Secuii din nou pe post de praf în ochi
Au trecut 20 de ani de la confruntările interetnice din Târgu Mureş. În tot acest timp am auzit foarte puţin vorbindu-se despre incidentele de atunci. Anul acesta, mintea politicienilor, înfierbântată după atâtea campanii electorale în interiorul şi în afara partidelor, a început din nou să abereze pe tema autonomiei sau independenţei Ţinutului Secuiesc. Acum 20 de ani un diversionist pervers, pe numele său adevărat Ilici cunoscut publicului după numele de revoluţionar, Ion Iliescu, a pus la cale prima mare lovitură demnă a-i consolida puterea clădită pe sufletele tinerilor ucişi în Revoluţie. Imediat după ce la Timişoara adevăraţii revoluţionari citeau Proclamaţia, care în celebrul „punct 8” statuta sfârşitul comunismului şi retragerea din viaţa publică a fostei nomenclaturi, Iliescu a pus la cale diversiunea numită Târgu Mureş. Lumea trebuia speriată şi românii trebuiau să trăiască cu permanenta teamă de a pierde Transilvania. Doar astfel, el omul sovieticilor, Ion Iliescu putea să apară ca un „despot luminat” care se sacrifică pentru menţinerea integrităţii şi suveranităţii României.
Asta a fost atunci! Au trecut 20 de ani, timp în care România a intrat în NATO a fost acceptată în Uniunea Europeană. Nimeni nu ne mai ameninţă integritatea graniţelor, cel puţin din partea de vest. Şi cu toate astea, puiul cel mic al lui Ion Iliescu, pe numele său Victor Ponta, începe să se zburlească către secui încercând să rescrie istoria de acum 20 de ani. Adevărul despre evenimentele de la Târgu Mureş nu le vom afla probabil niciodată, aşa cum nu vom afla nici adevărul despre Revoluţie sau despre mineriade. Secuii vor continua să-şi ceară nişte drepturi mai mult sau mai puţin legitime. De fapt însăşi raţiunea de a exista a UDMR se bazează pe revendicările drepturilor legate de o eventuală autonomie. Asta nu înseamnă că într-un stat membru al UE cineva se poate juca de-a autonomia pe criterii etnice. Şi UDMR şi restul partidelor ştiu asta, dar jocul politic înseammnă în multe cazuri teatru ieftin. Acelaşi teatru pe care-l joacă Ponta luând poziţie faţă de revendicările UDMR, acum, nu atunci când ungurii mergeau braţ la braţ cu liderii PSD, în susţinerea la preşedinţie a lui Geoană.
Ștefan Ciocan
Cuvântul lui Dumnezeu la mâna a doua
Nici nu a apucat să se încălzească bine tronul episcopal sub şezutul Sfinţiei Sale, că în jurul noului „păstor” al devenilor şi hunedorenilor, au şi început să graviteze o sumedenie de trepăduşi dornici să se afirme cu orice preţ şi să crească puţin sub lumina sfântă a înaltului ierarh. Nu am nici o îndoială asupra bunei credinţe a Sfinţiei Sale Gurie, unul dintre puţinii ierarhi Ortodocşi pe care l-am auzit vorbind despre implicarea socială a Bisericii. Şi faptele Sfinţiei Sale nu au întârziat să urmeze vorbelor aşa cum îi stă bine unui păstor spiritual ce se vrea exemplu pentru turma pe care o călăuzeşte.
Dar trecând peste smerenia şi discreţia cuvenită pentru o faţă bisericească de rang înalt, trepăduşii din jurul Episcopului s-au şi apucat a cânta cu glas răguşit, precum cocoşii care stau la pândă lângă cuibarul găinii.
Bine păzit de cerberii care au grijă să ajungă la urechile înaltului prelat doar cântecul suav al îngerilor, Sfinţia Sa Gurie este în pericol să-şi făurească imaginea unui prelat dornic, cu orice preţ, de publicitate şi imagine pozitivă. Pentru că în numele lui vorbesc acei oameni care s-au vârât repede sub pielea cârmuitorului noii Episcopii a Devei şi Hunedoarei. Nimic nu este mai frumos decât să-ţi ajuţi semenii. De fapt, cred că una dintre misiunile Bisericii Creştine este tocmai acest lucru.
Acţiunile cu caracter umanitar ale Bisericii sunt nu numai binevenite, ci chiar necesare. Dar cred că adevărata credinţă este oarecum ştirbită în momentul în care asemenea acţiuni sunt făcute cu mare tam-tam, ca într-o campanie electorală în care suntem chemaţi a-L vota pe Dumnezeu. Nu cred că un Episcop are nevoie de specialişti în imagine, pentru că simplele sale fapte vorbesc mai mult decât o mie de comunicate de presă. Cred că smerenia şi lauda de sine în ştiri transmise prin email, prin care sunt arătate acţiunile pozitive ale unui înalt prelat, nu au prea multe în comun. Fiul lui Dumnezeu a lăsat faptele să vorbească despre El. Apostolii şi Iisus însuşi vorbeau doar despre Dumnezeu Tatăl şi nu puneau mai presus de El imaginea proprie. Nu înţeleg de ce un purtător al Cuvântului lui Dumnezeu are la rândul său nevoie de purtător de cuvânt!
Ștefan Ciocan
Demagogia primarului Florin Cazacu
Scandalul iscat în jurul vânzării clădirii Muzeului Aurului îi vine ca o mânușă primarului municipiului Brad. După o iarnă în care brădenii au cam dârdâit în apartamente dar au scos totuși din buzunare sume importante de bani pentru plata căldurii, Cazacu are ocazia să arunce ceva praf în ochii brădenilor. Educat la școlile de diversiuni ale sindicatelor, Cazacu a sesizat imediat oportunitatea de a transforma propriile prostii legate de Muzeul Aurului, într-o campanie care să-i aducă înapoi cota de simpatie pierdută în urma gestionării execrabile a sistemului de încălzire centrală. Primarul profită și de subiectul extrem de delicat pentru oricine încearcă să-l contreze, deoarece oricine ar critica campania de salvare a muzeului, inițiată de edil, ar fi catalogat ca anti-brădean. Într-adevăr Muzeul Aurului reprezintă mai mult decât un simbol pentru Brad. Practic toate speranțele Brădenilor de a mai fi recunoscuți în lume se leagă de acest muzeu. Ce mai înseamnă Bradul în „epoca Cazacu”? Nimic!
Orașul, cândva celebru pentru exploatările aurifere, pentru un anume spirit sau doar pentru celebrii virșli a ajuns un loc trist în care șomajul a atins cote nebănuite, un loc din care tinerii abia așteaptă să plece la terminarea liceului și să nu se mai întoarcă nici măcar în excurse, sau un oraș al găștilor de țigani care fac legea sub ochii îngăduitori ai administrației publice. Din păcate Bradul nu mai oferă, de mult, nimic locuitorilor săi. Acestea sunt condițiile în care un municipiu pentru care viitorul este cenușiu, a rămas fără ultimul simbol al unui trecut nu prea îndepărtat, cu care se mândresc brădenii. Pierderea Muzeului se întrezărea de câțiva ani, nu doar din iarna trecută când clădirea a fost vândută. Primarul Florin Cazacu a fost însă incapabil să observe iminenta distrugere a principalului obiectiv turistic din Brad. De fapt nu este prima dată când pentru Cazacu, o strategie de viitor înseamnă strict de „azi pe mâine”. În anul 2005, deci cu cinci ani în urmă, am publicat în „Evenimentul Zilei” un articol în care atrăgeam atenția asupra pericolului care planează asupra Muzeului Aurului. Am avut la aceea vreme discuții și cu Florin Cazacu, prospăt ales în primul său mandat de primar. Am crezut sincer că se poate construi cu el ceva pentru viitorul Bradului. Aveam să mă conving că mă înșel amarnic. În anul 2005 era evident că mineritul este în cădere liberă și că Intreprinderea Minieră Barza va fi la un moment dat închisă. Muzeul aparținea acestei societăti și era de așteptat că în momentul falimentului soarta acestuia va fi incertă. Mai mult decât atât la aceea vreme am tras un semnal de alarmă cu privire la faptul că nici un exponat din Muzeu nu este clasat în Patrimoniul Național, putând fi înstrăinat fără nici o problemă de un eventual cumpărător. Am dscutat toate aceste lucruri cu primarul Florin Cazacu, mai mult chiar m-am oferit să mediez o întâlnire între acesta și secretarul de stat din Ministerul Culturii care se ocupa de probleme de patrimoniu, Virgil Nițulescu. Am stabilit mai multe întâlniri între edilul din Brad și oficialul de la Ministerul Culturii, dar Cazacu nu s-a prezentat la nici una dintre ele. Discuția de atunci era utilă pentru evitarea situației în care se află acum Muzeul, ca Ministerul Culturii să preia atât clădirea cât și exponatele și să le dea în administrare Consiliului Local.
Astfel brădenii ar fi rămas cu simbolul lor neatins și s-ar fi bucurat în continuare de mândria orașului, Muzeul Aurului. Primarul Florin Cazacu nu a înțeles pericolul care pândea încă de acum cinici ani Muzeul și nu a mișcat nici un deget pentru a prevenii ceea ce s-a întâmplat, cu sau fără complicitatea lui. De aceea nu-l cred pe Cazacu atunci când spune că-i pasă de Muzeul Aurului ci consider toată campania acestuia ca o pură demagogie.
Ştefan Ciocan
Despre culmea tupeului şi prostia politicienilor
Criza economică a lovit atât de tare firmele de construcţii, încât şi cele abonate la banul public au început să facă orice ca să pună mâna pe câte o lucrare. Sărăcie mare mon cher! Dar sunt unele firme, pentru care termenul de concurenţă este ceva necunoscut, acele societăţi, patronate de pruncii, ginerii, nepoţii sau finii celor care stau cu brişca în mână şi taie după cum au ei chef din bugetele locale. Bine înţeles că omul cu brişca nu se teme nici de legi, pentru că se ştie, cei care împart bugete pun şi şefii instituţilor care se ocupă cu instaurarea legii. Ieri, după şedinţa Consiliului Local a fost supărare mare în anumite cercuri liberale. Tocmai „Ginerică”, flăcăul care „să ţâne” cu mândreţea de fată a preşedintelui peste aleşii judeţului a ratat o lovitură în cel mai mafiot stil cu putinţă. Pe ordinea de zi a Consiliului Local a fost un punct care în mod normal nu ar fi trebuit să reprezinte o miză uraşă pentru consilieri. Cu toate astea pe acest punct mândrii reprezentanţi ai devenilor s-au sfădit mai tare decât pe bugetul local. De ce aprobarea construirii unui bloc de locuinţe, o investiţie privată care ar trebui să bucure comunitatea, a stârnit atâtea patimi? Răspunsul este simplu. Pentru că o anumită firmă de construcţii, patronată de un anumit flăcău deştept trebuia musai să lucreze la acel bloc. Investitorul privat era obligat să-i dea banii acelui flăcău deştept dacă voia ca aleşi locali să aprobe investiţia. „Lunga mână” a şefului peste judeţ intervenea astfel prin flăcăul care „să ţâne” cu prinţesa sa, ordonând consilierilor liberali, aflaţi mai nou la comanda sa cum să voteze. Cum nu ajungea în acest caz depăşirea oricărui record în domeniul tupeurlui, s-a ridicat şi un politician care a ţinut morţiş să depăşească recordul în domeniul prostiei. Cu sau fără voia lui, vreau să cred că fără, unul dintre oamenii care poate influenţa votul opoziţiei în Consiliul Local, s-a dat peste cap şi aproape a reuşit, să convingă tabăra portocalie să voteze împotriva proiectului şi să facă astfel jocurile şăfului ăl mare de la judeţ.
Noroc că cei cinci consilieri PDL s-au deşteptat la timp şi au refuzat să facă jocurile în stil mafiot, alegând răul cel mai mic. În urma acestei poveşti, cu foarte mult tâlc, rămâne totuşi întrebarea: Până unde poate să meargă tupeul şi dorinţa de îmbogăţire a celor din anturajul omuleţului care conduce judeţul?
Ştefan Ciocan
Curvele, zeiţe ale lumii moderne
Nu aţi auzit de Sexi Brăileanca?! Nu cred! Toată lumea a auzit de această femeie cu creier de gâscă şi ugere bine implantate cu silicoane, cu toate că într-o ţară normală o astfel de creatură nu ar fi fost promovată de nici un post de televiziune sau de nici un ziar care-şi respectă cititorii. Cum însă în România presa este făcută în majoritate de oameni de aceaşi calitate ca „humanoida” de care pomeneam iată că Sexi Brăileanca devine nu numai o vedetă ci un model pentru multe gâşte care abia desluşesc tainele vieţii şi văd în ea un exemplu de succes în carieră. În mod normal un asemenea personaj nu ar trebui să fie cunoscută decât de şoferii de tir de prin parcările de pe marginea drumurilor. Din păcate nu se întâmplă aşa şi viaţa curvelor este prezentată cu lux de amănunte, în presă, ca şi cum ar fi modele de urmat pentru întreaga tânără generaţie. Recent unul dintre cele mai bine vândute tabloide din România îşi informa cititorii că Sexi Brăileanca a rămas însărcinată dar nu ştie cine este tatăl copilului. A doua zi, „vedeta” a venit cu precizări şi a lămurit misterul. Nu are cum să identifice tatăl copilului pentru că a făcut sex două seri la rând cu 20 de bărbaţi. Asa că nu-i e uşor să-şi dea seama cui aparţine sămânţa care a fecundat-o. Cu asemenea modele feminine promovate de presa din România nu ar fi de mirare ca fetiţele de grupa mijlocie să spună că vor să se facă, când vor creşte mari, Sexi Brăileanca. Oare părinţii de fete, ce părere au?
Ştefan Ciocan
Imaginea neagră a României
De la bun început trebuie să precizez că nu sunt rasist sau. Cu toate astea, nu pot să nu observ cu îngrijorare cum din cauza unor ţigani, imaginea României în lume riscă să devină şi mai rea decât era până acum. Aparent, problemele cu care se confruntă românii din Italia şi nu numai sunt cauzate în mare parte de ţigani. Şi totuşi nu este nici pe departe aşa. Ţiganii sunt doar vârful icebergului. La baza acestuia stă nepăsarea autorităţilor faţă de o etnie care de mai bine de 17 ani provoacă probleme similare pe teritoriul României, fără ca cineva să ia măsuri împotriva acesteia. În afară de câteva acţiuni bifate ca fiind înfăptuite, mai mult de ochii străinătăţii, autorităţile române nu au făcut decât să încurajeze prin pasivitate comportamentul antisocial al ţiganilor. Cu două clipuri difuzate la televizor şi un „Miss piranda“ nu se rezolvă integrarea socială a unei etnii al cărui mod de viaţă este bazat pe hoţie şi fărădelege. În 1994, peste 60 la sută din populaţia penitenciară din România o reprezentau ţiganii, o minoritate de maximum 10 procete. Acest lucru spune foarte multe despre modul de viaţă al conaţionlilor noştri pe care îi numim „romi“, un nume mult prea apropiat de cel de român. De ce nu au mai putut fi numiţi în mod tradiţionali „ţigani“, nimeni nu poate să ştie. Este de notorietate faptul că majoritatea cerşetorilor sunt ţigani, tot ţigani sunt şi cei care vând chilipiruri pe la intrările în pieţe şi aceaşi ţigani sunt şi cei care încearcă să-i prostească pe fraieri să cumpere diverse obiecte din tinichea vândute ca cel mai preţios aur. Nu am văzut aceste persoane ridicate de poliţie şi întrebate despre provenienţa mărfii pe care o vând sau despre motivul practicării cerşetoriei, infracţiune încă pedepsită de lege. Şi dacă au fost încercări timide ale oamenilor legii să facă curăţenie în găştile ţigăneşti, ele s-au oprit în faţa fustelor ridicate ale pirandelor şi a săbiilor ninja mânuite cu dibăcie de garoii mustăcioşi. Aici s-a oprit aplicarea legilor pentru ţiganii pe care Ion Iliescu, şi el bănuit că ar proveni pe linie maternă din acelaşi „neam“, i-a încurajat să-şi aleagă regi şi împăraţi, doar va arunca în derizoriu instituţia monarhică veritabilă, reprezentată de Regele Mihai de care se teamea atât de mult fostul activist PCR. Nimeni nu i-a întrebt pe ţiganii care şi-au ridicat palate cu turnuri şi acoperişuri aidoma pagodelor chinezeşti, de unde au avut banii pentru aceste construcţii grandioase. Nimeni nu i-a obligat pe ţigani să plătească impozite şi taxe aferente acestor construcţii sau măcar să le ridice conform legii în urma obţinerii autorizaţiilor de construcţie. Cum nimeni nu i-a luat la întrebări pe ţiganii care sfidau oamenii muncitori din maşini luxoase şi povesteau la chefuri cum fură ei în străinătate. Însă cel mai grav lucru, care reiese din acestă toleranţă a autorităţilor faţă de fărădelegile ţiganilor, este că tinerii au adevărate modele în ţiganii care au „reuşit în viaţă“. Manelele s-au întins ca râia, subcultra promovată de ţiganii îmbogăţiţi a devenit un mod de viaţă şi pentru români. Obişnuiţi să nu respecte legile în ţară, este normal că ţiganii se vor comporta ca atare şi în Europa. Atâta doar că acolo nu mai sunt ţigani, ci români. Dacă nu reuşim să-i civilizăm aici pe ţigani, să nu ne mire dacă în scurt timp nu vor mai fi ei români, ci noi ţigani.
Ştefan Ciocan
Curăţenie de primăvară printre baronii locali
A-nceput de ieri să cadă, câte un „baron”... dar nu pe stradă ci în plasele întinse de procurorii
anticorupţie, cam prin toată ţara. Deocamdată nume sonore au fost ridicate din Moldova şi Oltenia, dar există indicii că şi în Ardeal se pregătesc câteva acţiuni în forţă ale oamenilor legii. Arestarea a doi dintre oamenii puterii, primarii PDL, Mircia Gutău din Râmnicu Vâlcea şi Antonie Solomon din Craiova, ar trebui să fie un puternic semnal de alarmă pentru baronii locali, indiferent de coloratură. Este evident că primarii şmenari şi preşedinţii de consilii judeţene nesătui nu au nimic de-a face cu doctrinele politice. De aceea cred că este fundamental greşit să-i catalogăm pe hoţi după culoarea politică pe care, conjunctural, au îmbrăcat-o. Problema era până acum, că această culoare politică se transforma de fapt într-o pavăză în faţa legii, menită să-l facă pe cel de la putere „mai egal” înaintea judecătorilor decât cel din opoziţie. Lucrurile au început să se schimbe, şi se pare că justiţia nu mai ţine cont culoarea politică. Alaltăieri Gutău, ieri Sechelariu, astăzi Solomon. Cine urmează? Probabil vre-un alt baron local, unul dintre aceia care are impresia că tot judeţul trebuie să stea la picioarele sale şi că legea se aplică doar de la el în jos. Judeţul Hunedoara, este din acest punct de vedere unul cu „risc seismic” destul de ridicat. Sunt numeroase exemple de baroni locali care au prosperat în ultimii ani şi au ajuns multimiliardari de la umili electricieni sau dascăli. Pensiunile, terenurile, casele de vacanţă din străinătate trebuie plătite la un moment dat. Şi nota de plată vine de obicei cu duba poliţiei. Luptele crâncene care s-au dus în PNL, un partid plin de baroni şi baronei locali pot să ducă la crearea unor valuri imense în partid, valuri ce ar putea să măture câteva personaje aflate în acest moment în fruntea „bucatelor”. Pietrele unui uriaş domino au fost aşezate cu grijă de grupuri infracţionale transpartinice. Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Radu Vasile, Tăriceanu şi alţii au pus unul lîngă altul fiecare element al jocului. Nu ştim cine, dar în al doisprezecelea ceas, a îmburdat prima piatră. Unii ar spune că Băsescu a pornit tăvălugul, alţii pur şi simplu că justiţia a început de la sine să-şi facă datoria. Nici nu mai contează cine a răsturnat de fapt prima piesa. Important este că rând pe rând piesele aliniate cu grijă se vor doborâ una pe alta. Dacă Penescu n-ar fi fost, sunt convins că nici Solomon n-ar fi existat ca un nume în registrul arestului de la Piteşti. Amatorii de pariuri din judeţul Hunedoara trebuie doar să joace pe cel care va cădea primul.
anticorupţie, cam prin toată ţara. Deocamdată nume sonore au fost ridicate din Moldova şi Oltenia, dar există indicii că şi în Ardeal se pregătesc câteva acţiuni în forţă ale oamenilor legii. Arestarea a doi dintre oamenii puterii, primarii PDL, Mircia Gutău din Râmnicu Vâlcea şi Antonie Solomon din Craiova, ar trebui să fie un puternic semnal de alarmă pentru baronii locali, indiferent de coloratură. Este evident că primarii şmenari şi preşedinţii de consilii judeţene nesătui nu au nimic de-a face cu doctrinele politice. De aceea cred că este fundamental greşit să-i catalogăm pe hoţi după culoarea politică pe care, conjunctural, au îmbrăcat-o. Problema era până acum, că această culoare politică se transforma de fapt într-o pavăză în faţa legii, menită să-l facă pe cel de la putere „mai egal” înaintea judecătorilor decât cel din opoziţie. Lucrurile au început să se schimbe, şi se pare că justiţia nu mai ţine cont culoarea politică. Alaltăieri Gutău, ieri Sechelariu, astăzi Solomon. Cine urmează? Probabil vre-un alt baron local, unul dintre aceia care are impresia că tot judeţul trebuie să stea la picioarele sale şi că legea se aplică doar de la el în jos. Judeţul Hunedoara, este din acest punct de vedere unul cu „risc seismic” destul de ridicat. Sunt numeroase exemple de baroni locali care au prosperat în ultimii ani şi au ajuns multimiliardari de la umili electricieni sau dascăli. Pensiunile, terenurile, casele de vacanţă din străinătate trebuie plătite la un moment dat. Şi nota de plată vine de obicei cu duba poliţiei. Luptele crâncene care s-au dus în PNL, un partid plin de baroni şi baronei locali pot să ducă la crearea unor valuri imense în partid, valuri ce ar putea să măture câteva personaje aflate în acest moment în fruntea „bucatelor”. Pietrele unui uriaş domino au fost aşezate cu grijă de grupuri infracţionale transpartinice. Iliescu, Năstase, Văcăroiu, Radu Vasile, Tăriceanu şi alţii au pus unul lîngă altul fiecare element al jocului. Nu ştim cine, dar în al doisprezecelea ceas, a îmburdat prima piatră. Unii ar spune că Băsescu a pornit tăvălugul, alţii pur şi simplu că justiţia a început de la sine să-şi facă datoria. Nici nu mai contează cine a răsturnat de fapt prima piesa. Important este că rând pe rând piesele aliniate cu grijă se vor doborâ una pe alta. Dacă Penescu n-ar fi fost, sunt convins că nici Solomon n-ar fi existat ca un nume în registrul arestului de la Piteşti. Amatorii de pariuri din judeţul Hunedoara trebuie doar să joace pe cel care va cădea primul.
Ştefan Ciocan
Flacăra violet, ochiul şi timpanul
Flacăra violet continuă să ardă în ograda pesedeului, chair dacă pompierii Ponta, Năstase şi Dragnea se chinuie din greu să o stingă. Numai că pe măsură ce noua conducere aruncă cu apă peste văpaia violetă, din spate Vanghelie şi Geoană îi alimentează cu găleţi pline de gaz. De la Congres până acum sloganul PSD este „Ziua şi Demisia”. Plecarea unor membrii marcanţi cum sunt Cristian Diaconescu, Şerban Mihăilescu, Culiţă Tărâţă sau academicianul Răzvan Teodorescu pun serioase semne de întrebare faţă de noua conducere a PSD. Seismul este departe de a se fi încheiat, alte personalităţi, foşti miniştri, fiind pe picior de plecare din tabăra social democrată. Ce se ascunde de fapt în spatele acestor demisii? Laşitate şi trădare - ar spune pitorescul Radu Mazăre. Realism şi verticalitate – spun cei plecaţi sau cei care au pierdut sâmbătă alegerile în partid. Indiferent de ceea ce ar spune uni şi alţii este clar că un om ca Răzvan Teodorescu, fan declarat al lui Ion Iliescu şi al social democraţiei nu ar pleca din partid dacă nu ar fi scârbit. Până acum nimeni nu a declarat mare lucru, dar pe la colţuri, în şoaptă atât Diaconescu, cât şi Teodorescu au povestit că metodele prin care se joacă în PSD sunt atât de murdare încât greu pot fi suportate de altcineva decât de un fost activist PCR gen Iliescu, sau un bişniţar de talia lui Vanghelie. Servicii secrete, paralele celor ale statului, înfiinţate pe lângă firme de pază şi protecţie se ocupă cu interceptări de telefoane, filaj, şi atunci când este cazul chiar cu ameninţări şi constrângeri fizice. Jocul politic a devenit atât de dur, încât mafioţii din Italia anilor ’70 s-ar îngrozi. Miza pentru funcţiile în partid a crescut foarte mult iar jucătorii nu fac nici o economie pentru a ajunge la ţintă. În faţa acestor metode mafiote până şi statul român devine un biet mieluşel. Serviciile secrete, care ar trebui să informeze autorităţile sunt, fie slabe, fie în complicitate cu mafioţii. În aceste condiţii, politica devine un domeniu doar pentru iniţiaţi, pentru persoane cu mulţi bani, puternice, sau pentru marionetele celor care sunt capabili să dezvolte servicii de informaţii paralele cu cele ale statului.
Ştefan Ciocan
Manipularea împotriva reorganizării învăţământului
Reorganizarea învăţământului prin comasarea şcolilor ar trebui să fie un fenomen natural Ca de obicei în România orice lucru firesc se transformă într-un scandal politic. Cifrele statistice privind natalitatea în România sunt cel mai puternic argument pentru reducerea numărului de şcoli, clase sau cadre didactice. Dacă în perioada 1985 -1989 în România se năşteau în medie 360.000 de copii pe an am ajuns în ultimii cinci ani la o medie de sub 220.000 de nou născuţi pe an. În aceste condiţi este mai mult decât evident că şcolile, dimensionate pentru educarea „decreţeilor”, sunt la ora actuală mult prea „încăpătoare” pntru numărul tot mai mic de elevi. În ultimii 20 de ani, în loc să încurajeze o concurenă reală între şcoli, pe principiul competitivtăţii şi performanţei educaţionale, autorităţile nu a făcut decât să „proptească” un sistem şchiop aservit în quasitotalitate factorului politic. Toţi directorii de şcoli erau numiţi din rândurile cadrelor de nădejde ale partidului aflat la putere. La rândul lor, aceştia în loc să se ocupe de actul educaţional se repezeau să-şi angajeze prin şcoală prietenii, rudele sau să-şi îndeplinească alte obligaţi personale ori de partid. În aceste condiţii reforma nu era posibilă, directorii „de partid” ne putând fi mişcaţi din scaune. S-a ajuns astfel în situaţia actuală când învăţământul din România este blocat de un sistem stufos, mult prea costisitor şi ineficient. Exponenţii acestui sistem aberant luptă în continuoare să-l ţină în viaţă, pobabil până vom ajunge în situaţia în care vom avea un profesor la fiecare elev. Din aplicarea reformei este normal că vor pierde directorii şcolilor ce urmează să fie comasate, care nu vor mai încasa sporuri de conducere, nu vor mai împărţi comisioane pntru diverse lucrări cu firmele clientelei de partid. De aici îndârjirea directorilor şi a tuturor celor angajaţ de ei pe criterii clentelare de a se opune reformei. Nu văd ce pierde un elev din Haţeg, de exemplu dacă şcoala în care învaţă, şi va învăţa în continuare va fi, din punct de vedere administrativ, în subordinea liceului. Asta înseamnă că nu va mai avea director, setretar, administrator. Dar asta înseamnă că primarul din Haţeg nu va mai avea un fin, nepot, coleg de partid pe un scaun de director. Şi asta este de neconceput pentru mulţi dintre primarii judeţului.
Ştefan Ciocan
Cazacu şi Prostănacu, cine se aseamănă se adună
Cutremurul din PSD a luat sfârşit. Până la urmă era firesc ca cel care a pierdut ruşinos alegerile prezidenţiale să fie debarcat de la conducerea principalului partid de opoziţie. Nici ajutorul ţigăncilor venite să formeze un abajur pe flacăra violet nu l-au ajutat pe Geoană. Cu atât mai puţin sprijinul lui Florin Cazacu preşedintele organizaţiei Hunedoara a PSD. Ca să-şi arate muşchii de fost activist UTC, Cazacu s-a gândit să candideze şi el la un post de vicepreşedinte. Doar că accederea la asemenea funcţii în partid nu se face tot atât de uşor ca o descindere cu minierii în Piaţa Universităţii. Aici nu-i vorba nici de bâte, nici de târnăcoape ci de inteligenţă, exact ceea ce-i lipseşte atât politicianului cât şi primarului Cazacu. Edilul din Brad şi şeful pesediştilor hunedoreni, este un personaj mult prea mărunt pentru ceea ce face în momentul de faţă. S-a dovedit că gândirea sindicalistă a fostului activist UTC nu duce prea departe. După ce împreună cu colegii săi din sindicate a forţat evoluţia mineritului din România pe un drum fără întoarcere, într-o conjunctură favorabilă Cazacu a pus mâna pe municipiul Brad şi mai apoi pe PSD Hunedoara. Atâta doar, că nici un oraş şi nici un partid nu pot fi conduse pompieristic, cu planuri de azi pe mâine, fără nici o viziune pe termen lung. Nici PSD Hunedoara şi nici municipiul Brad nu se îndreaptă nicăieri. Pentru că Florin Cazacu nu este înstare să le conducă spre ceva. Aşa a ajuns judeţul Hunedoara, cu cele mai bune rezultate din Transilvania să nu aibă un reprezentant în conducerea centrală a PSD. Aşa a ajuns municipiul Brad ca în cei şase ani de administraţie Cazacu, să nu se fi apropiat nici un investitor serios de malurile Crişului Alb. Aşa au ajuns brădenii să tremure în case şi să scoată din buzunare sume exorbitante pentru plata „frigului” din apartamente. Aşa a ajuns municipiul Brad să fie singurul din judeţ care nu a accesat nici un leu din fondurile destinate dezvoltării infrastructurii. Probabil că eşecul lui Cazacu va fi răstălmăcit şi tradus ca o mare victorie de ciracii adunaţi în jurul său, care nu suflă o vorbă şi nu ies cu nimic în afara disciplinei de partid. Dar dacă PSD-ul poate să piară în judeţul Hunedoara fără ca cineva să-i ridice măcar parastas, brădenii merită o soartă mai bună. Mă îndoiesc că un lider de paie precum Cazacu poate să le ofere brădenilor un viitor mai bun.
Ştefan Ciocan
Liderii de partide pun în pericol judeţul Hunedoara
Slăbiciunea pe care o manifestă liderii locali ai celor trei partide importante din România faţă de conducerea centrală pune în pericol însăşi existenţa judeţului Hunedoara. Faptul că nici unul dintre partidele parlamentare nu are la ora actuală în conducerea centrală un lider din judeţul Hunedoara ar putea să ne coste extrem de scump, în contextul discutării tot mai serioase a unei eventuale regionalizări. Conjunctura actuală este extrem de sumbră pentru judeţul Hunedoara. Orice variantă de regionalizare am lua-o în calcul, trebuie să observăm că suntem înconjuraţi de judeţe extrem de puternice în ceea ce priveşte influenţa la Bucureşti. Arad, Alba, Caraş Severin sau Timiş sunt bine reprezentate atât în conducrea PDL, cât şi PSD. Se ştie că fiecare mişcare legislativă se face prin negocieri intense şi sfori trase la nivel înalt. Ori, din judeţul Hunedoara la aceste negocieri nu va participa nimeni. O speranţă se putea întrezări de la organizaţia PSD, care a avut rezultate remarcabile la ultimele alegeri, fiind cea mai puternică din Transilvania. Dar liderii locali ai acestui partid şi în special preşedintele Florin Cazacu şi parlamentarii Laurenţiu Nistor şi Cosmin Nicula sunt prea neînsemnaţi pentru a avea vreun cuvânt de rostit în faţa şefilor de la Bucureşti. Prin slăbiciunea lor, PSD Hunedoara a ratat oportunitatea de a deveni cel mai de seamă reprezentant al stângii în regiune, în contextul rezultatelor slabe obţinute în judeţele limitrofe. Nici noul lider liberal Mircea Moloţ nu mai are trecere pe la conducerea centrală. Liberalii au pus mai presus de interesul judeţului orgoliile şi jocurile personale, l-au eliminat din conducere pe Mircia Muntean şi au lăsat judeţul fără o voce puternică în forurile de conducere de la Bucureşti.
Nici PDL nu este foarte bine reprezentat la Bucureşti. Au trecut vremurile când judeţul Hunedoara avea doi miniştri. Şi, spre nenorocul hunedorenilor, PDL are organizaţii extrem de puternice în judeţele limitrofe, cele care ar intra în calcul pentru alipirea cu Hunedoara în cazul unei eventuale reîmpărţiri administrative pe regiuni. Aradul îl are pe Gheorghe Falcă, Caraşul pe Sorin Frunzăverde, Timişul pe Constantin Ostaficiuc, iar Alba pe Mircea Hava, toţi lideri regionali extrem de puternici. În aceste condiţii, este greu de prevăzut cine va putea apăra interesele judeţului Hunedoara la eventualele negocieri privind regionalizarea României. Lipsa de lideri autentici la PSD şi PNL şi frământările interne care macină PDL ar putea pune în pericol chiar integritatea judeţului Hunedoara şi dezvoltarea zonei pe mult timp de acum încolo.
Ştefan Ciocan