CAZUL TUHACEVSKI

Istoria secolului XX este marcată de diverse discontinuităţi care nu fac decât să accentueze marile contradicţii între diversele forţe europene. În primul rând trebuie să observăm că acest secol doar cronologic începe la 1 ianuarie 1901 pentru că primele două decenii nu sunt nimic altceva decât o prelungire a veacului precedent atât în plan politic cât, mai ales, în planul mentalităţilor. Abia la finele Primului Război Mondial apare ceea ce de multe ori este definit ca o lume nouă. Cele mai importante consecinţe sunt prăbuşirea a trei mari imperii, ţarist, german şi austro-ungar, constituirea pe ruinele acestora a statelor naţionale în Europa Central Răsăriteană şi preludiul prăbuşirii imperiilor coloniale. Toate acestea au generat profunde metamorfoze politice dar şi în planul mentalităţilor. Au fost şi consecinţe negative deoarece s-au instituţionalizat două ideologii nocive pentru democraţie: fascismul şi comunismul, ele fiind cele care au determinat marile discontinuităţi în istoria secolului trecut. Rusia anului 1917, devenită în anul 1922 U.R.S.S. concretizează regimul comunist iar Germania anului 1933 cel fascist. În primul caz eforturile lui Lenin sunt susţinute de Germania imperială în speranţa că prăbuşirea Rusiei ţariste ar ajuta Puterile Centrale să obţină victoria împotriva Antantei. În cel de-al doilea Hitler este privit cu simpatie de o parte din occidentali în speranţa că va contribui la distrugerea comunismului. Raportarea democraţiilor la aceste regimuri a fost şi ea marcată de serioase şi grave inconsecvenţe. Existau puncte de vedere diverse, unele crezând că fascismul este mai puţin nociv, altele că este de preferat comunismul. “Neutrii” sperau că va avea loc o confrutare directă între fascism şi comunism, adică între Germania şi U.R.S.S., că amândouă vor fi atât slăbite în urma conflictului încât vor dispare pe cale naturală. Realitatea acelor ani cât şi alte experimente ulterioare au demonstrat naivitatea acestui punct de vedere. Perioada interbelică afirmă diverse proceduri prin care se încearcă pe cale diplomatică evitarea unui nou conflict. Democraţiile occidentale sunt tentate de diverse forme de colaborare fie cu Hitler fie cu Stalin, tergiversând practic orice înţelegere concretă cu vreuna din părţi. De exemplu Liga Naţiunilor era un for diplomatic unde se încerca izolarea fascismului şi a politicii sale revizioniste. Se ştie că în acest context Nicolae Titulescu a avut un rol foarte important. Statele cu acest fel de regim, Germania, Italia, Ungaria, erau profund nemulţumite de tratatele adoptate la sfârşitul Primului Război Mondial. Reevaluarea acestora constituia pentru ele o ţintă clară care trebuia aplicată imediat. Să recunoaştem că în acest context era foarte greu să se ia o decizie tranşantă care să fie favorabilă democraţiei, păcii sau statu qou-lui reprezentat de noile realităţi geopolitice. Cazul Tuhacevski se circumscrie în totalitate acestor realităţi politice. Este o personalitate contradictorie, cu diverse schimbări de atitudine. Mihail Nicolaevici Tuhacevski s-a născut la 16 februarie 1893, într-o localitate lângă Smolensk şi a fost executat la 12 iunie 1937. Provine dintr-o familie aristocratică de origine poloneză. A absolvit şcoala militară în anul 1914 şi a fost încadrat în rândurile Regimentului de Gardă Semionovski. În timpul Primului Război Mondial a avut gradul de locotenent. A fost luat prizonier de germani şi a fost închis în forţăreaţa Ingolstadt alături de Charles de Gaulle. S-a reîntors în Rusia în anul 1917, după insurecţia bolşevică. A intrat imediat în rândurile partidului bolşevic, devenind ofiţer al Armatei Roşii. S-a bucurat de avansări rapide datorită calităţilor sale. În timpul războiului civil a avut sarcina apărării Moscovei. Comisarul poporului pentru apărare Lev Troţki i-a dat lui Tuhacevski comanda Armatei a XIX-a în anul 1919. În fruntea acesteia a dus luptele pentru recucerirea Siberiei învingând albgardiştii comandaţi de generalul Alexandru Kolceak (1874-1920), vârful de lance al luptei antibolşevice. A participat, de asemenea, la luptele pentru înfrângerea generalului Anton Denikin (1872-1947) în Crimeea în anul 1920. A fost conducătorul unităţilor Armatei Roşii care au înnăbuşit rebeliunea de la Kronstadt şi răscoala ţărănească din Tambov. Tuhacevski a fost comandantul armatelor bolşevice în timpul războiului sovieto-polon din anul 1920 fiind învins lângă Varşovia de Jozef Pilsudski (1867-1935), primul şef de stat (1918-1922) şi dictator (1926-1935) al Poloniei şi fondatorul armatei poloneze. În timpul acestui război Tuhacevski a intrat prima oară în conflict cu Stalin. Sau învinovăţit reciproc pentru înfrângere. Stalin l-a criticat pentru controlul inadecvat al forţelor sovietice deşi ordinele lui au fost de multe ori ignorate chiar de ofiţerii de rang înalt, ceea ce a dus în cele din urmă la câteva înfrângeri usturătoare în acea campanie. Pe de altă parte, Tuhacevski a adus în apărarea s-a faptul că nu i s-a permis să-şi aleagă comandanţii de divizii sau să-şi mute cartierul general mai aproape de front şi acestea doar din motive politice. Animozitatea dintre Stalin şi Tuhacevski a continuat până la sfârşitul deceniului al patrulea deşi a devenit şeful Marelui Stat Major al Armatei Roşii şi adjunct al Comisarului Poporului pentru Apărare. A reuşit să transforme trupele revoluţionare neregulate ale Armatei Roşii în militari profesionişti foarte bine antrenaţi. A fost autorul mai multor volume despre războiul modern şi a contribuit reformarea armatei. A fost promotorul unor idei revoluţionare pentru vremea aceea în strategia militară, în special în problema utilizării tancurilor şi a aviaţiei. Ideilor sale i se opuneau apropiaţii lui Stalin, apărători ai ideilor învechite din timpul războiului civil, mareşalul Uniunii Sovietice Kliment Voroşilov (1881-1969) şi mareşalul Uniunii Sovietice Semion Budionnîi (1883-1973). Să menţionăm că aceştia doi au fost singurii mareşali care au supravieţuit marii epurări efectuate de Stalin în deceniul 4 în Armata Roşie. Teoria sa despre operaţiile militare care puneau accentul pe atacul formaţiunilor blindate adânc în spatele liniilor inamice cu scopul distrugerii logisticii şi spatelui adversarului, a fost puternic combătută de conducătorii militari de la acea vreme. Germanii au folosit o tactica absolut identică, războiul fulger, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Armata Roşie a folosit-o ulterior în timpul luptelor cu germanii ceea ce a adus la mari victorii cum a fost cea de la Kursk din anul 1943 şi în operaţiunea Bagration din anul 1944. Tuhacevski a fost avansat la gradul de mareşal al Uniunii Sovietice în anul 1935 având doar 42 de ani. Un an mai târziu a vizitat Regatul Unit, Franţa şi Germania. Ulterior, când avea să fie judecat, a fost acuzat, şi e posibil să fi fost adevărat, că pe durata acestor vizite ar fi contactat exilaţi ruşi antistalinişti şi a început să comploteze împotriva lui Stalin. Iniţial a fost partizanul unei înţelegeri cu Germania. Pe măsura ce această ţară eluda prevederile tratatelor de pace adoptate la sfârşitul Primului Război Mondial Mihail Tuhacevski devine partizanul unei alianţe a sovieticilor cu britanicii şi francezii. A fost arestat la 22mai 1937 şi a fost acuzat că a organizat o "conspiraţie troţkistă antisovietică" şi că a spionat, culmea, pentru Germania. La finalul procesului secret, Tuhacevski şi alţi opt înalţi comandanţi militari au fost condamnaţi şi executaţi în noaptea aceleiaşi zile, adică noaptea de 11/12 iunie 1937. Fiind adversar al alianţei cu Germania se pare că serviciile naziste au contrafăcut o serie de documente care să îl determine pe Stalin să îl înlăture din cercurile de decizie ale armatei. Alte păreri consideră că el a complotat împotriva lui Stalin. De ce această discuţie acum? În volumul „Spionii ruşi de al Stalin la Putin” se reia discutia despre Tuhacevski. Soarta lui este legată de meandrele spionajului, ceea ce este destul de schematic. Îmi aduc aminte cu plăcere că în timpul facultăţii am discutat la un seminar de Istorie Universală Contemporană două ore despre acest caz sub îndrumarea prof. univ. Vasile Vese. Destinul lui Tuhacevski a fost marcat de ferocitatea dictaturii staliniste, de insuficientul sprijin primit din partea occidentalilor, de continuităţile şi discontinuităţile politice europene interbelice. Soarta sa tragică este un subiect pentru o meditaţie privind raporturile dintre democraţie şi dictatură. Să spunem că şi Winston Churchill a fost mereu un antinazist convins, deci la acel moment antigerman, şi nimeni în Regatul Unit nu s-a gândit să îl trimită în faţa plutonului de execuţie. Mihail Nikolaevici Tuhacevski nu avut şansa să trăiască într-o ţară democratică ci într-o dictatură care, din fericire, după anul 1989 a dispărut din istorie.
 

Dr. Gheorghe Firczak