Undeva în Ţara Zarandului, pe Valea Ciunganilor, între bălării şi tufişuri, năpădită de muşchi, păianjeni şi poveşti bătrâneşti, şade o ruină a ceea ce a fost odată moara mândră a unui moţ, fugit de pe moşiile grofilor şi devenit hoţ la drumul mare. După ani de pribegie prin pădurile Munţilor Zarandului, legendarul tâlhar Mantu, nu a apucat să se aşeze la casa lui dar trăia din jafuri şi exploatarea morii care mai stă şi acum ca mărturie a unor evenimente petrecute cu aproape 200 de ani în urmă şi care se pierd în ceaţa timpului. Doar poveştile bătrâneşti, transmise din tată-n fiu, ori din bunic în nepot, salvează în memorie o parte din faptele de pe acea vreme şi le mai dau o undă de farmec de basm.
Moara este situată la doi kilometri mai sus de satul Ciungani. Se spune că Mantu Haiducul nu a vrut să o aşeze mai aproape de sat, pentru că nu avea încredere în oameni. În viaţa sa de pribeag prin pădurile Ţării Zarandului, fusese trădat de mai multe ori chiar de oameni din ceata lui, aşa că nu mai avea deloc încredere în nimeni. „Bunicul meu îmi povestea că, ori de câte ori trecea seara pe drum, pe lângă moară, în primii ani după ce s-o aşezat pă valea asta, Mantu pândea de la fereastră, ca să vadă dacă nu cumva vin jândarii (potera) să-l «întrebe de sănătate», sau să nu fi fost careva să vină să-i ieie galbenii. O avut o oală-ntreagă de aur strânsă de când o fost lotru. Odată, când pândea el aşe, moşu meu, copil patuncea, o intrat pă uşă. Mantu s-ontors cu puşca cătă el, c-avea puşca aprope. Moşu meu o luat-o la fugă dup-aia cât o putut de tare şî ani buni n-o mai trecut pe lângă mora lotrilor”, spune Ioan Mateş, ajuns acum aproape de 95 de ani, precizând că „moşu” era, de fapt, stră-bunicul său.
Ruina dintre bălării
Din mândra gospodărie a haiducului nu a mai rămas decât o parte din moară. O clădire de lemn ce abia se mai ţine. Cîteva grinzi aproape putrezite susţin acoperişul găurit, ale cărui ţigle stau să cadă la cea mai mică adiere de vânt. Pe o latură a încăperii a rămas bine fixată, dar mâncată de rugină, roata dinţată a morii. În rest, încăperea e plină doar de buruienile care au crescut în locul podelelor putrezite. Aici a fost locul unde s-a retras Mantu, cel mai renumit hoţ de pe valea Mureşului şi Crişului Alb. Ceata lui a băgat groaza de nenumărate ori atât în comercianţi, cât şi în ţăranii de pe valea celor două râuri.
Hoț, morar și birtaș
După cum povestesc bătrânii, legende auzite şi de ei de la bunici, Mantu nu era nici pe departe un haiduc, din acela bun, care ia de la bogaţi şi dă la săraci. Mantu era un hoţ la drumul mare, care aţinea calea oamenilor, fie că erau negustori bogaţi ori ţărani prăpădiţi care şi-au vândut vita în târg şi mergeau spre casă cu banii câştigaţi.
Banda lui Mantu acţiona pe valea Crişului Alb, aţinând calea negustorilor şi bancherilor care transportau aurul scos din minele de la Ruda sau Caraci şi pe valea Mureşului. El cunoştea perfect drumurile care treceau prin Munţii Zarandului. Dealtfel, legenda povesteşte despre Mantu că a fost cândva un ţăran de undeva, de prin părţile Buceşului, care s-a căsătorit pe
valea Mureşului, la Ilia. Nu s-a prea înţeles cu socrii, oameni muncitori şi la locul lor, care lucrau o bucată de pământ luată „în parte” de la un nobil maghiar. Sătul de muncă şi regulile impuse la casa nevestei, Mantu a ales calea codrului, împreună cu încă trei feciori din sat. Noaptea, umblau pe cărările ştiute numai de ei şi prădau trecătorii sau gospodăriile mai înstărite. Cu banii adunaţi din furtişaguri mărunte, Mantu a cumpărat o casă undeva pe un drum care trecea de la Ilia peste deal spre Brad, prin Visca. Acolo a deschis un birt. Şi-a luat nevasta din Ilia şi a făcut-o crâşmăriţă. În crâşmă, Mantu afla de la trecători informaţii despre transporturile de aur, de la mina Caraci spre Arad, şi putea să plănuiască mai bine atacul asupra convoiului. Zeci de transporturi au căzut în mâna lui Mantu. Pentru că voia să-şi investească câştigul în ceva folositor, Mantu a construit şi Moara Lotrului, undeva mai sus de Ciungani, tot pe un drum care trecea dinspre Vaţa spre Valea Mureşului peste crestele munţilor. Aici, pe lângă măcinatul „bucatelor” care nu se prea fac în zona de munte, era loc de taină pentru ceata de hoţi. De aici se plănuiau atacurile şi tot aici se ascundeau de jândarii care-i căutau.
Aurul împărăției, piaza rea pentru ceata de hoți
Bătrânii povestesc că Mantu a fost de mai multe ori prins de jandarmi, dar a reuşit, în mod miraculos, să scape de fiecare dată. El nu era iubit decât de oamenii din ceata de hoţi cu care împărţea foarte corect prada, pentru că nu ierta pe nimeni şi ţăranii din satele unde acţiona îi „purtau sâmbetele” şi colaborau cu autorităţile să-l prindă. Dacă nu putea să se facă iubit, Mantu a reuşit să se facă foarte temut. Mulţi dintre cei care nu colaborau cu el erau aspru pedepsiţi. Un ţăran din Visca a încercat să-l vândă. Mantu a aflat din timp şi i-a omorât omului atât nevasta, cât şi fiica, după ce înainte le-a siluit împreună cu întreaga bandă. După ce o astfel de poveste a făcut înconjurul Munţilor Zarandului, nimeni nu mai avea curajul să se pună rău cu el.
Totuşi, Mantu a făcut o mare greşeală, din lăcomie. A vrut să atace un transport de aur care trebuia să ajungă la Viena. Le-a aţinut calea celor care cărau metalul preţios, pe drumul care duce de al Hălmagiu la Gurahonţ, într-o pădure mlăştinoasă. A reuşit să pună mâna pe pradă şi să fugă cu ea. După obicei, a depozitat aurul la moara din Ciungani.
Vestea jafului a ajuns la Viena, iar împăratul personal a dat ordin ca tâlharul să fie prins şi aurul recuperat. Însuşi şeful jandarmilor a participat la acţiunea de prindere a tâlharului. Prin oamenii pe care-i avea la Arad, Mantu a aflat despre acţiune şi a reuşit să ascundă aurul, astfel încât atunci când l-au prins la cârciuma de la Visca, oamenii împăratului nu au găsit asupra s-a nimic compromiţător. Au scotocit şi la moară, dar nici aici nu au găsit nimic şi Mantu a fost eliberat din temniţă după câteva zile pentru că nu a putut fi condamnat. După câteva luni, iscoadele tâlharului au aflat că se organizează un nou transport de aur la Viena. De data aceasta, convoiul urma să treacă de la Brad spre Deva, prin Băiţa, şi de aici să urmeze cursul Mureşului spre Arad. Mantu i-a aşteptat la Crăciuneşti, dar, din motive necunoscute, nu a atacat convoiul, ci l-a însoţit, discret, până după Săvârşin. Acolo, a încercat să atace şi să fure aurul. A reuşit, cu toate că trei dintre camarazii săi au fost răniţi şi apoi luaţi prizonieri. Paradoxal, toţi trei au murit în temniţa din Cetatea Aradului, înainte să vorbească ceva despre Mantu. Moartea celor trei avea să-i fie fatală şi capului bandei.
Victima zvonurilor și a propriei lăcomii
Generalul Prohaska, şeful jandarmeriei, şi-a jurat să-l prindă pe cel care teroriza principalele două căi comerciale din partea de vest a Transilvaniei. A lansat, printre oamenii din satele de pe Valea Mureşului şi Crişului Alb, zvonul că cei trei tâlhari care au murit în temniţa de la Arad au fost asasinaţi de oameni plătiţi de Mantu, să nu-l pârască. Cum sătenii îi erau ostili, din cauza lăcomiei şi brutalităţii lui, Mantu nu prea avea unde să se ascundă şi cine să-l apere. Fiul unuia dintre ortacii săi omorâţi în temniţă a jurat să
se răzbune. A intrat în ceata de tâlhari, câştigând repede încrederea şefului. A reuşit să strecoare în mintea celorlalţi din ceată că Mantu-i fură şi nu împarte cinstit prada. Într-o noapte, în timp ce organizau un atac asupra unor negustori de grâu care urcau pe Mureş spre Deva, oamenii lui Mantu s-au răsculat împotriva propriului şef şi au încercat să-l omoare. Unul dintre ei a trădat însă, şi Mantu a reuşit să scape şi să se refugieze la moara de la Ciungani. De aici l-au ridicat jandarmii, chemaţi chiar de oamenii din propria bandă, care au obţinut, astfel, clemenţă de la împărat. Bătrânii nu termină niciodată povestea tâlharului Mantu, pentru că nimeni nu ştie cum a sfârşit acesta. Unii spun c-ar fi scăpat şi de această dată şi că ar fi murit de bătrâneţe undeva, în Ungaria, alţii că ar fi murit, după 10 ani, în închisoare, iar cea de-a treia variantă spune că tâlharul a fost executat la o singură zi după capturare.
Alexandru Avram
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu